— Nici măcar una singură, se grăbeşte Winston să-i răspundă. Şi eu de şase săptămâni mă rad cu aceeaşi lamă.
— Ei, oricum, m-am gândit să te-ntreb, bătrâne.
— Îmi pare rău, se scuză Winston.
Vocea măcăitoare de la masa de alături, care a tăcut în timpul comunicatului de la Minister, porneşte din nou, mai viguroasă ca niciodată. Fără să-şi dea seama de ce, Winston se trezeşte deodată gândindu-se la doamna Parsons, cea cu părul ca fânul şi cu praf în ridurile de pe obraji, în doi ani de zile, cel mult, copiii ăia or s-o denunţe Poliţiei Gândirii. Doamna Parsons o să fie vaporizată. Parsons, el, pe de altă parte, n-o să fie niciodată vaporizat. Individul fără ochi şi cu voce măcăitoare — nici ăla n-o să fie niciodată vaporizat. Fiinţele astea mărunte, care arată a gândaci şi se strecoară atât de grăbite pe coridoarele labirintice ale Ministerelor — nici ele n-or să fie niciodată vaporizate. Nici fata cu părul negru de la Secţia Literatură, nici ea n-o să fie niciodată vaporizată. Lui Winston i se pare că ştie din instinct cine are să supravieţuiască şi cine nu; deşi nu este deloc uşor de spus ce anume te ajută să supravieţuieşti.
În acest moment, tresare brusc din visarea cu ochii deschi şi. Fata de la masa de alături s-a întors pe jumătate şi se uită la el. Este chiar fata cu părul negru. Se uită la el dintr-o parte, dar ciudat de intens, în clipa în care ochii li se întâlnesc, ea îşi întoarce capul la loc.
Pe Winston îl năpădeşte o sudoare rece pe şira spinării, îl trece un fior îngrozitor, dar acesta şi trece la fel de repede, lăsând în urmă un fel de nelinişte enervantă. De ce-l urmăreşte? De ce se tot ţine după el? Din păcate, nu-şi mai aminteşte dacă ea era deja la masa aia când au sosit el şi cu Syme, sau a venit mai târziu, după ei. In orice caz, în timpul celor Două Minute de Ură de ieri, s-a aşezat imediat în spatele lui, deşi n-o obliga nimeni să stea acolo. Se prea poate să fî avut, de fapt, intenţia, de a-l asculta pe el, să vadă dacă striga destul de tare.
Ii revine în minte gândul de mai devreme: probabil că nu este chiar agentă a Poliţiei Gândirii, dar tocmai spionul amator este soiul cel mai primejdios. Nu are cum şti de cât timp se uită fata la el, dar se poate foarte bine să-l fi urmărit în ultimele cinci minute şi la fel de posibil este ca el să nu-şi fî controlat perfect trăsăturile feţei tot timpul. Teribil de riscant este să cazi pe gânduri într-un loc public sau în raza de acţiune a vreunui tele-ecran.
Cel mai mic indiciu te poate înfunda. Un tic nervos, o înfăţişare inconştientă de anxietate, obiceiul de a şopti pentru tine însuţi — orice duce cu gândul la ceva anormal sau la ceva ascuns, în orice caz, a arbora o expresie nepotrivită pe faţă — de exemplu, să ai o mutră neîncrezătoare când se anunţă câte o victorie — este în sine un delict care se pedepseşte. Există şi un cuvânt pentru asta în Nou-vorbă: crimăchip.
Fata s-a întors din nou cu spatele la el. Poate că, la urma urmei, nu se ţine după el; poate este numai o coincidenţă că s-a aşezat atât de aproape de el două zile la rând. I s-a stins ţigara, aşa că o aşează cu grijă pe colţul mesei. Şi-o păstrează pentru după slujbă, dacă reuşeşte să facă în aşa fel, încât să nu-i cadă tutunul din ea. Este aproape convins că individul de la masa de alături spionează pentru Poliţia Gândirii şi că el, Winston, o să ajungă în beciurile Ministerului Iubirii în cel mult trei zile, dar un cap ăt de ţigară nu trebuie irosit. Syme îşi împătureşte foaia de hârtie şi o bagă în buzunar.
— Auzi, bătrâne, zice Parsons, molfăindu-şi pipa între dinţi, ţi-am povestit vreodată cum au dat ăia mici ai mei foc la fusta unei babe care vindea-n piaţă, fîindc-o văzuseră-mpachetând cârnaţi într-un portret al lui FM.?! S-au strecurat până în spatele ei şi i-au dat foc c-o cutie de chibrituri. Cred c-au ars-o rău de tot. Nişte puşlamale, nu? Dar ai dracu’ ca muştarul. Clasa-ntâi îi pregătesc ăştia la Spioni, în ziua de azi, chiar mai bine ca pe vremea mea. Ce crezi că le-au dat, mai nou? Cornete acustice de ascultat pe gaura cheii. Aia mică a adus unu-acasă alaltăieri şi l-a-ncercat la uşa de la sufragerie. 'Ce c-aude de două ori mai bine decât dacă-şi lipeşte urechea de broască. Sigur că-i numai de jucărie, dar totuşi le face-o idee corectă, este?!
6
Winston scrie în jurnaclass="underline"
Era acum trei ani, într-o seară întunecoasă, pe o străduţă dosnică, îngustă, de pe lângă una dintre gările mari. Stătea lângă un gang care se căsca în perete, sub un felinar care parcă nu lăsa lumina să plece de lângă el. A vea o figură tânăra, fardată foarte gros aşa cum îmi plăcea mie, adică îi dădea o albeaţă ca de mască, şi cu buzele de-un roşu aprins. Femeile de Partid niciodată nu se fardează pe obraji. Nu mai era nimeni pe stradă şi nici un tele-ecran. Ea a zis: doi dolari. Eu…
Pentru moment, îi vine prea greu să continue, îşi închide ochii şi-şi apasă pleoapele cu degetele, încercând să alunge imaginea care îi tot revine în minte de atunci. Simte o pornire aproape irezistibilă de a striga în gura mare o serie de vorbe porcoase. Sau să se dea cu capul de perete, să răstoarne masa şi să azvârle călimara pe fereastră — să facă orice gest violent, zgomotos sau dureros, doar-doar i-o întuneca amintirea care-l tulbură.
Cel mai mare duşman, se gândeşte, este propriul tău sistem nervos, în orice moment, încordarea din tine se poate manifesta sub forma unui simptom vizibil oarecare, îşi aminteşte de un om care a trecut pe lângă el pe stradă acum câteva săptămâni: un tip cu aspect ultra-comun, membru al Partidului, în vârsta de vreo treizeci şi cinci sau patruzeci de ani, mai degrabă înalt şi deşirat, care ducea o servietă în mână. Erau la câţiva metri unul de celălalt, când, deodată, toată partea stânga a feţii respectivului s-a contorsionat ca de un fel de spasm. Treaba asta s-a repetat exact când treceau unul prin dreptul celuilalt; nu era decât o convulsie, o palpit aţie rapidă ca pocnitura obturatorului de la un aparat de fotografiat, dar evident un gest obişnuit, îşi aduce aminte că s-a gândit, în momentul acela: „Amărâtu'-ăsta a dat-o dracului”. Şi cel mai înfiorător lucru este că ţi se poate foarte bine întâmpla fără să fii conştient. Dintre toate primejdiile, cea mai ucigătoare este să vorbeşti în somn. De aşa ceva nu ai cum se te păzeşti, atâta cât se pricepe el.
Trage aer în piept şi scrie mai departe:
…am mers cu ea prin gang şiprintr-o curte interioară şi am intrat într-o bucătărie de la subsolul unei case. Era acolo un pat, lipit de perete, şi o lampă cu gaz pe masă, dată foarte mic. Ea…
I se strepezesc şi acum dinţii, îi vine să scuipe. Se gândeşte în acelaşi timp la femeia din bucătăria de la subsol şi la Katherine, la nevasta lui. Pentru că Winston este însurat — în orice caz, a fost însurat; probabil că încă mai este, pentru că nu ştie ca nevasta lui să fi murit. Parcă şi acum respiră mirosul cald şi înăbuşitor al bucătăriei de la subsol, un miros compozit, de ploşniţe, haine murdare şi parfum ieftin, de proastă calitate şi totuşi îmbietor, pentru că femeile de Partid nu se dau niciodată cu parfum şi nici măcar nu se aşteaptă nimeni de la ele să facă aşa ceva. Numai prolii folosesc parfumuri. In mintea lui, mirosul de parfum se leagă indisolubil de ideea de făcut amor.