arsura din burtă i se stinge şi viaţa începe să i se pară mai veselă. Ia o ţigară dintr-un pachet şifonat pe care scrie ŢIGĂRI VICTORIA şi, din neatenţie, o întoarce în poziţie verticală: uite, s-a scurs tutunul pe jos. Mai ia una, de astă dată cu mai mult succes. După care, merge înapoi în cameră şi se aşează la o măsuţă aflată în stânga tele-ecranului. Din sertarul măsuţei scoate un toc, o călimară cu cerneală şi un volum gros, format mare, cu foi albe, cu spatele roşu şi coperta de culoarea marmorei.
Din cine-ştie-ce motiv, tele-ecranul din apartamentul lui este aşezat într-o poziţie neobişnuită, în loc să troneze, cum se întâmpla de obicei, în peretele din fund, de unde poate supraveghea toată încăperea, aici este încastrat în peretele lateral, faţă în faţă cu fereastra. La un metru depărtare de tele-ecran, peretele formează o nişă, destinată probabil, când se construise blocul, unor rafturi de cărţi. Nişa aceasta nu este foarte adâncă, atâta cât să încapă scaunul pe care stă Winston acum, cu spatele lipit de perete, în aşa fel încât să rămână în afara câmpului de acţiune al tele-ecranului, cel puţin a câmpului vizual. Sigur că tot poate fi auzit, dar, atâta timp cât stă în poziţia de acum, nu poate fi văzut. Lucrul pe care are de gând să-l facă i-a fost sugerat, în parte, de această geografie neobişnuită a camerei.
I-a mai fost sugerat şi de cartea pe care a scos-o din sertar. Este o carte mai mult decât frumoasă. Are o hârtie netedă, de cea mai bună calitate, îngălbenită puţin de trecerea timpului, cum nu se mai fabrică de cel puţin patruzeci de ani. Iar el, Winston, bănuieşte că este mult mai veche de atâta. A văzut-o aruncată în vitrina unei prăvălii de vechituri unde mirosea a mucegai, dintr-o mahala a oraşului — nici nu mai ţine minte în care anume —, şi a fost năpădit, acolo, pe loc, de dorinţa irezistibilă de a o cumpăra. Membrii Partidului nu au voie, în principiu, să intre în magazinele obişnuite — „să cumpere de pe piaţa neagră”, cum se spune —, dar regula nu se respectă cu stricteţe, pentru că sunt o mulţime de lucruri, de pildă şireturi de pantofi sau lame de ras, de care este practic imposibil să faci rost de altundeva. Atunci, demult, când a văzut cartea în vitrina aceea, a aruncat câte o privire în susul şi în josul străzii şi pe urmă s-a strecurat înăuntru şi a cumpărat-o la preţul de doi dolari cincizeci. La vremea aceea, nu o voia pentru nimic anume. A adus-o acasă, în servietă, cu sentimentul vinovăţiei. Chiar şi fără să scrie nimic în ea, este un obiect care îl poate compromite.
Ceea ce are de gând să facă este să-şi ţină, de azi înainte, un jurnal. Aşa ceva nu este ilegal — nimic nu este ilegal, din moment ce nu mai există legi —, dar, daca este descoperit, se poate aştepta, pe bună dreptate, să fie pedepsit cu moartea. Sau cu cel puţin douăzeci şi cinci de ani într-un lagăr de muncă silnică. Pune o peniţă în toc şi-şi trece limba peste ea, ca să se ducă unsoarea. Sigur că tocul este un instrument arhaic şi nu se mai foloseşte nici pentru semnături, dar el şi-a făcut rost de unul pe ascuns şi cu oarecare dificultate, pur şi simplu fiindcă are sentimentul că hârtia asta frumoasă şi lăptoasă merită scrisă cu o peniţă adevărată, şi nu scrijelită cu creionul chimic. Adevărul este că lui Winston îi vine şi greu să scrie de mână. In afară de unele notiţe foarte scurte, totul se dictează la scrievorbitor — ceea ce, bineînţeles, nici nu se pune problema să facă în momentul de faţă. Îşi înmoaie peniţa în cerneală, după care ezită… Ii trece un fel de fior prin stomac. Să pună pe hârtie data — datarea jurnalului este actul decisiv. Scrie cu litere mici, trasate stângaci: 4 aprilie 1984.
Se reazemă de perete cu un sentiment de totală neajutorare. In primul rând, nu ştie deloc sigur dacă este, într-adevăr, anul 1984. Cam atât ar trebui să fie, pentru că este aproape convins că are treizeci şi nouă de ani şi parcă ţine minte că anul naşterii lui era 1944. Sau '45? In ziua de azi, cine mai poate stabili o dată oarecare cu o aproximaţie mai mică de un an sau doi?
Şi pentru cine — gândurile îi sar brusc de la una la alta — pentru cine ţine el jurnalul ăsta? Pentru cei viitori, pentru cei care nu s-au născut încă. Mintea îi zăboveşte câteva momente asupra datei nesigure de pe foaia de hârtie, după care face un nou salt, izbindu-se de cuvântul din Nouvorbă dublugândi. Parcă acum îşi dă seama, pentru prima oară, de grozăvia lucrului de care s-a apucat. Cum ai putea să comunici cu viitorul? Nu e cu putinţă — prin natura însăşi a lucrurilor. Din două, una: ori viitorul o să fie la fel ca prezentul, în care caz nu l-ar mai asculta nimeni pe el, ori o să fie altfel decât prezentul, drept care ce sens ar mai avea demersul lui?
Un timp, rămâne uitându-se prosteşte la hârtie. Tele-ecranul transmite acum o muzică stridentă, militărească. Lui Winston i se întâmpla ceva curios: nu numai că pare să-şi fi pierdut capacitatea de a se exprima, dar parcă a uitat şi ce voia de la bun început să comunice. De săptămâni întregi se pregăteşte pentru acest moment şi nu i-a trecut niciodată prin minte că i-ar mai trebui şi altceva în afară de curaj. Scrisul în sine este o treabă uşoară. Tot ce are de făcut este să aştearnă pe hârtie interminabilul monolog pe care şi-l tot repetă în gând de ani de zile. Ei da, dar uite că, în clipa asta, până şi monologul i-a amuţit. Pe deasupra, ulceraţia varicoasă de deasupra gleznei a început să-i dea nişte mâncărimi insuportabile. Nu îndrăzneşte să se scarpine, pentru că ori de câte ori se scarpină i se inflamează şi mai tare. Secundele trec una după alta. In mintea lui se amestecă albeaţa paginii din faţa lui cu mâncărimea pielii de deasupra gleznei, cu zbieratele muzicii şi cu o oarecare ameţeală, din cauza ginului. Deodată, începe să scrie aşa, pur şi simplu, ca un nebun, numai parţial conştient de ce aşterne pe hârtie. Are un scris mărunt, dar ca de copil, care se ridică şi coboară pe pagină, mâncând mai întâi literele mari şi, până la urmă, şi punctuaţia:
4 aprilie 1984. Aseară la cinema. Numai filme de război. Unul foarte bun cu un vapor plin de refugiaţi, bombardat undeva în Mediterană. Publicul distrat de imaginile cu un grăsan care încerca să scape înot, dar un elicopter se ţinea scai de el, mai întâi ţi-l arăta plescăind prin apă ca un porc de mare, pe urmă îl vedeai prin luneta de la mitraliera elicopterului şi pe urmă era făcut ciur şi marea devenea roz în jurul lui şi se scufunda atât de brusc, parcă găurile ar fi lăsat apa să intre în el. Publicul care urla râzând când s-a dus la fund. pe urmăţi-arăta o barcă de salvare plină cu copii şi un alt elicopter care se oprise deasupra lor. era o femeie între două vârste, poate evreică, şi stătea în faţă cu un băieţel de vreo trei ani în braţe, băieţelul ţipa de frică şi-şi vira nasul între sânii femeii parcă ar fi vrut să se bage în ea cu totul şi femeia îl strângea în braţe şi-l liniştea deşi şi ea era verde de frică, acoperindu-l tot timpul cât putea de mult, parcă ar fi crezut că braţele ei îl pot apăra de gloanţe, pe urmă elicopterul a lansat un obuz de douăzeci de kilograme direct în ei, o flamă îngrozitoare şi barca s-a făcut toată pulbere, pe urmă a fost o secvenţă superbă un braţ de copil zburând sus sus sus sus de tot în aer un elicopter cu un aparat de filmat în bot probabil la urmărit în sus şi ropote de aplauze de la locurile partidului dar o femeie din rândurile deproli a început brusc s ă facă gură şi să ţipe că nar fi trebuit să arate aşa ceva nu de faţă cu copiii ar fi trebuit mai bine să nu de faţă cu copiii nui când poliţia a scoso afară nu cred ca păţit ceva cui îi pasă ce zicprolii tipică reacţie deproli ăştia niciodată…