Şi aşa au trecut zilele, dimineţile se năşteau de fiecare dată senine şi frumoase, iar serile coborau cu răcoarea şi limpezimile lor. Toamna însă se scurgea cu repeziciune; curând, lumina aurie se prefăcu într-un argintiu palid şi ultimele frunze căzură din copacii goi. Un vânt se porni să bată rece dinspre Munţii Ceţoşi aflaţi la răsărit. Luna Vânătorului se ceruia rotundă pe bolta nopţii, alungând stelele mai mici. Dar la orizontul dinspre răsărit era o stea ce strălucea roşie. Seară de seară, cu cât Luna pălea, cu atât steaua strălucea mai tare. Frodo o vedea de la fereastră, adânc cufundată în boltă, arzând ca un ochi veghetor ce scăpăra deasupra copacilor, la buza văii.
Trecuseră aproape două luni de când petreceau hobbiţii în Casa lui Elrond, şi noiembrie se apropia de sfârşit, luând cu sine ultimele fuioare ale toamnei, apoi urmă decembrie şi ajunse şi acesta la capăt când cercetaşii începură să se întoarcă. Unii fuseseră spre obârşiile Izvorului Brumat, până în Pârloagele Etten; alţii se îndreptaseră spre vest şi, cu ajutorul lui Aragorn şi al Pribegilor, răscoliseră pământurile departe în josul Lacului Cenuşiu, până în Tharbad, unde vechiul Drum de Miazănoapte traversă râul in apropierea unui oraş în ruină. Mulţi o apucaseră spre sud-est; câţiva dintre aceştia au trecut de partea cealaltă a Munţilor şi au intrat în Codrul Întunecimii, în vreme ce alţi câţiva urcaseră trecătoarea până la izvoarele Pârâului Vesel şi coborâseră în Ţara Pustietăţii, străbătuseră Câmpiile Vesele, ajungând într-un târziu la casa cea străveche a lui Radagast, din Rhosgobel. Radagast nu se afla acolo; astfel că au făcut cale întoarsă peste trecătoarea cea înaltă ce se numea Scara Pârâiaşului Tainic. Elladon şi Elrohil, fiii lui Elrond, au fost ultimii care s-au întors; făcuseră o călătorie lungă, trecând pe lângă Zăcământul de Argint şi intrând pe nişte meleaguri ciudate, dar despre ceea ce-au făcut ei acolo nu voiră să spună nimănui nimic, decât lui Elrond.
În nicicare parte trimişii n-au descoperit vreun semn şi n-au primit veşti despre Călăreţi sau alţi slujitori ai Duşmanului. Nici vulturii din Munţii Ceţoşi nu le dăduseră veşti noi. Nimeni n-auzise şi nu văzuse urmă de Gollum; dar lupii sălbatici încă se adunau şi porniseră din nou la vânătoare până hăt-departe, în sus pe Marele Râu. Trei dintre caii negri fuseseră iute găsiţi înecaţi în Vadul inundat. Pe bolovanii cascadelor aflate mai jos, cercetaşii descoperiseră cadavrele altor cinci, precum şi o mantie lungă, neagră, sfâşiată şi zdrenţuită. Atâtea toate erau urmele pe care le lăsaseră Călăreţii Negri, iar de simţit, nu erau simţiţi pe nicăieri. Îţi venea să crezi că dispăruseră cu totul de pe meleagurile de la miazănoapte.
— Din Nouă, ştim care e soarta măcar a Opt, spuse Gandalf. E bine să nu ne pripim şi să nu spunem că suntem siguri; cu toate astea, socotesc că putem nădăjdui că Duhurile Inelelor au fost împrăştiate în cele patru vânturi şi au fost silite să se întoarcă fiecare cum a putut la Stăpânul lor în Mordor, cu mâinile goale şi fără formă. Dacă aşa stau lucrurile, va mai trece niscai vreme până vor fi în stare să-şi înceapă din nou vânătoarea. Duşmanul, nu încape vorbă, are şi alţi slujitori, dar aceştia vor trebui să bată tot drumul până la hotarele Vâlcelei Despicate, înainte să ne dea de urmă. Şi dacă suntem cu băgare de seamă, nu le va fi câtuşi de puţin uşor să ne găsească. Dar nu trebuie să mai zăbovim.
Elrond îi chemă pe hobbiţi la el. Îl privi solemn pe Frodo şi spuse:
— A sosit vremea. Dacă e ca Inelul să plece de-aici, acest lucru trebuie să se întâmple curând. Dar cei care vor merge cu el să nu se bizuie că în misiunea lor vor putea să se ajute de bătălii sau forţa armelor. Trebuie să intre pe tărâmul Duşmanului fără nici un ajutor. Te mai ţii de cuvântul dat, Frodo, anume că vei fi Purtătorul Inelului?
— Mă ţin, răspunse Frodo. Mă voi duce împreună cu Sam.
— Atunci, mult nu pot să-ţi fiu de ajutor, nici măcar cu un sfat, zise Elrond. Cum arată drumul ce-l vei urma prea puţin pot să-ţi spun; iar felul în care îţi vei împlini misia nu mi-e cunoscut. Umbra s-a furişat de-acum la poalele Munţilor şi se apropie tot mai mult de hotarele Lacului Cenuşiu. Iar pentru mine tot ce se afla sub întinderea Umbrei e întunecos. Vei întâlni mulţi vrăjmaşi, unii pe faţă, alţii într-ascuns, şi vei putea întâlni prieteni în drumul tău când te vei aştepta mai puţin. Voi trimite solii, câte şi cum voi putea, celor pe care-i cunosc în lumea largă; dar atât de primejdioase au devenit acum meleagurile, că unele dintre solii se vor putea rătăci pe drum, sau vor ajunge în acelaşi timp cu tine.
Îţi voi alege şi tovarăşii de drum care să te însoţească până unde vor voi sau se va putea. Nu vor fi mulţi, căci singura nădejde îţi stă în iuţeală şi tăinuire. Chiar de-aş avea întreaga oştire de elfi din Zilele de Odinioară, şi tot n-ar fi de mare folos, decât doar că ar stârni puterea din Mordor.
Cei ce vor însoţi Inelul vor fi Nouă la număr; cei Nouă Drumeţi vor porni împotriva celor Nouă Călăreţi care sunt răi. Împreună cu tine şi credinciosul tău servitor va merge Gandalf; şi aceasta va fi marea lui misiune, şi poate şi sfârşitul trudelor sale.
Cât despre restul, ei vor reprezenta celelalte Seminţii Libere ale Lumii: elfii, gnomii şi oamenii. Legolas va fi dintre elfi; iar Gimli, fiul lui Gloin, dintre gnomi. Sunt pregătiţi să meargă măcar până la trecătorile Munţilor, poate şi dincolo de ele. Dintre oameni îl vei avea pe Aragorn, fiul lui Arathorn, căci Inelul lui Isildur îl priveşte îndeaproape.
— Pas Mare! strigă Frodo.
— Da, zâmbi acesta. Am cerut încă o dată să plec, pentru a-ţi fi tovarăş, Frodo.
-Te-aş fi rugat să vii, zise Frodo, dar mă gândeam că te duci împreună cu Boromir la Minas Tirith.
— Aşa am să şi fac. Şi Sabia-care-a-fost-Despicată va fi făurită încă o dată înainte de-a porni eu la război. Dar drumul tău şi al nostru sunt unul şi acelaşi pe multe sute de mile. Astfel că şi Boromir va face parte dintre însoţitori. E un om tare viteaz.
— Mai rămân doi de găsit, zise Elrond. Voi cumpăni. Se prea poate să găsesc printre ai mei doi care să-mi pară potriviţi să vă însoţească.
— Înseamnă că noi nu mai avem loc! strigă Pippin disperat. Nu vrem să fim lăsaţi în urmă. Vrem să ne ducem cu Frodo.
— Asta pentru că nu pricepeţi şi nu vă puteţi închipui ce vă stă înainte, spuse Elrond.
— Nici Frodo nu ştie, se băgă în vorbă Gandalf, luându-i pe neaşteptate partea lui Pippin. Nici unul dintre noi nu vede asta cu limpezime. Adevărul este că, dacă aceşti hobbiţi şi-ar da seama de primejdie, n-ar îndrăzni să meargă. Dar de mers tot ar dori să meargă, sau ar dori să cuteze, şi tare s-ar mai ruşina şi ar fi nefericiţi să n-o facă. Socotesc, Elrond, să te încrezi mai degrabă în prietenia ce-i leagă, decât în prea marea înţelepciune. Chiar dacă ne-ai alege un senior elf, cum e Glorfindel, n-ar putea să ia cu asalt Turnul Întunericului şi nici să deschidă drumul spre Foc n-ar fi în stare cu puterea ce se află în el.
— Vorbeşti cu judecată, recunoscu Elrond, doar că eu stau la îndoială. Presimt că ţinutul vostru, Comitatul, nu a scăpat de primejdie; şi pe ei doi mă gândeam să-i trimit îndărăt ca soli, pentru a face tot ce le stă în putinţă, după cum ştiu ei că le este felul în ţara lor, să-i pună în gardă pe ai lor despre primejdia ce-i paşte. Oricum, socotesc că cel mai tânăr dintre ei, Peregrin Took, ar trebui să rămână pe loc. Inima-mi spune să nu meargă.