— Atunci, stăpâne Elrond, va trebui să mă arunci în temniţă, sau să mă trimiţi acasă legat într-un sac, se sumeţi Pippin. Căci altfel mă voi alătura însoţitorilor.
— Să fie precum spui. Vei merge, hotărî Elrond şi oftă. Cei Nouă au fost aleşi. În şapte zile de azi încolo însoţitorii vor porni la drum.
Sabia lui Elendil a fost făurită ca nouă de făurari elfi, iar pe lama ei au fost săpate şapte stele aşezate între Luna nouă şi Soarele înconjurat de raze; de jur-împrejur, făurarii au gravat rune multe; căci Aragorn, fiul lui Arathorn, pornea la război la hotarele Mordorului. Tare mai strălucea sabia aceea după ce-a fost isprăvită. Lumina Soarelui se răsfrângea roşie în ea, cea a Lunii lucea rece, iar tăişul era dur şi bine ascuţit. Aragorn i-a dat un nume nou, a numit-o Anduril, Flacăra Apusului.
Aragorn şi Gandalf se plimbau laolaltă sau şedeau şi vorbeau îndelung despre drumul ce le stătea înainte şi despre primejdiile ce le puteau întâmpina; cumpăneau asupra hărţilor povestite şi desenate şi asupra cărţilor cu istorii ce se găseau în casa lui Elrond. Uneori li se alătura şi Frodo. Dar el se mulţumea să-şi pună nădejdile în ştiinţa lor de a descifra drumul, şi între timp căuta să stea cât mai mult cu Bilbo.
În acele ultime zile, hobbiţii şi-au petrecut serile în Sala Focului şi printre nenumăratele poveşti pe care le auzeau s-a aflat şi balada, de la un cap la altul, a lui Beren şi Luthien, şi aceea despre cucerirea Nestematei celei Mari; în timpul zilei însă, în vreme ce Merry şi Pippin hoinăreau pe afară, Frodo şi Sam puteau fi găsiţi în cămăruţa lui Bilbo. Acesta le citea pagini întregi din cartea lui (care părea încă nedesăvârşită) sau frânturi din versurile sale, sau îşi făcea însemnări după aventurile lui Frodo.
În dimineaţa ultimei zile, găsindu-se singur cu Frodo, Bilbo trase de sub pat o ladă de lemn. Înălţă capacul şi cotrobăi înăuntru.
— Iată-ţi sabia, spuse el. Numai că are tăişul ciobit. Am luat-o cu mine ca s-o păstrez la loc sigur, dar am uitat să întreb dacă fierarii o pot drege. Acum nu mai e vreme. M-am gândit că poate totuşi ai dori să o ai, cine ştie?
Scoase din ladă o sabie mică, vârâtă într-o teacă veche din piele ponosită. Când o trase afară, lama lustruită şi bine îngrijită scăpără deodată, cu o lumină rece şi orbitoare.
— Ea e Sting, Dintele, spuse Bilbo şi cu oarecare efort o împlântă într-o bârnă de lemn. Ia-o, dacă vrei, căci mie n-o să-mi mai trebuiască.
Frodo o primi cu bucurie.
— Şi mai este asta, continua Bilbo, scoţând o legătură care părea destul de grea pentru dimensiunile sale.
Dădu la o parte câteva învelişuri de cârpe vechi, dezvăluind o cămaşă mică de zale. Era făcută dintr-o ţesătură deasă din multe inele, la fel de fină ca şi o pânză de bumbac, rece ca gheaţa şi mai dură decât oţelul. Avea lucirea argintului luminat de lună şi era bătută în nestemate albe. Împreună cu ea se afla un brâu de perle şi cristal.
— Frumoasă lucrătură, nu-i aşa? întrebă Bilbo, ducând-o la lumină. Şi folositoare. E zaua mea de gnom, mi-a fost dăruită de Thorin. Am luat-o înapoi de la Michel Delving înainte să pornesc la drum, am pus-o laolaltă cu celelalte bagaje. Am adus cu mine toate amintirile din Călătorie, în afară de Inel. Dar nu m-am aşteptat să am prilejul s-o folosesc, iar acum nu mai am trebuinţă de ea, doar ca să o privesc din când în când. Abia dacă-i simţi greutatea când o îmbraci.
— Aş arăta… mă rog, nu cred că aş arăta prea bine în ea, spuse Frodo.
— Întocmai vorbele mele. Dar nu te gândi cum arăţi. Poţi s-o porţi sub veşminte. Hai, ăsta să fie secretul nostru. Nimeni altcineva nu trebuie să ştie. Dar m-aş simţi mai fericit dacă aş şti că o porţi. Am eu o presimţire că te va apăra până şi de pumnalele Călăreţilor Negri, sfârşi el cu o voce coborâtă.
— Prea bine, o voi lua, consimţi Frodo.
Bilbo îl ajută s-o îmbrace, apoi prinse sabia Sting de brâul scăpărător. După care Frodo îşi încheie pantalonii decoloraţi de vreme şi puse deasupra tunica şi vesta.
— Arăţi ca oricare alt hobbit, zise Bilbo. Dar acum eşti ceva mai mult decât ceea ce se vede la suprafaţă. Să ai noroc!
Îşi întoarse faţa de la el şi privi afară pe fereastră, încercând să fredoneze o melodie.
— Nu pot să-ţi mulţumesc precum aş vrea, Bilbo, pentru asta şi pentru toată bunătatea ta din trecut.
— Nici nu-ncerca, zise bătrânul hobbit, răsucindu-se spre el şi bătându-l peste spate. Văleu! Eşti prea tare acum ca să-ţi trag o palmă. Dar, iată-te: hobbiţii trebuie să ţină unii cu alţii, mai cu seamă Bagginşii. Un singur lucru îţi cer în schimb: ai mare grijă de tine, cât poţi mai mare, şi întoarce-te cu toate noutăţile pe care le poţi afla şi toate cântecele şi poveştile pe care le auzi. Eu o să mă străduiesc să isprăvesc cartea până te întorci. Aş vrea să scriu încă una, dacă mai am putere.
Tăcu brusc, se răsuci încă o dată spre fereastră şi începu să cânte încetişor:
Era o zi rece şi cenuşie, la sfârşit de decembrie. Vântul de la răsărit năvălea printre crengile golaşe ale copacilor şi clocotea în pinii întunecoşi de pe dealuri. Nori zdrenţuiţi şi negri goneau aproape de culmile lor. În vreme ce umbrele neprietenoase ale înserării timpurii se lăsau tot mai jos, însoţitorii Inelului se pregăteau de plecare. Urmau să o ia din loc la amurg, căci Elrond îi sfătuise să călătorească pe cât puteau la adăpostul nopţii, până când se vor fi depărtat îndeajuns de Vâlceaua Despicată.
— Să vă feriţi de ochii cei mulţi ai slujitorilor lui Sauron, îi povăţui el. N-am nici o îndoială că au ajuns la urechile lui veşti despre starea jalnică a Călăreţilor, şi asta îl va fi umplut de mânie. Nu va trece mult şi iscoadele lui umblătoare sau zburătoare se vor porni spre meleagurile de la miazănoapte. Chiar şi de cerul de deasupra va trebui să vă feriţi cât vă veţi afla pe drum.
Însoţitorii nu se înarmară ca pentru bătălie, căci nădejdea lor stătea în tăinuirea drumului, nu în luptă. Aragorn o avea pe Anduril, nici o altă armă, şi pornea în călătorie înveşmântat în verde ruginiu şi cafeniu, ca orice Pribeag al Pustietăţii. Boromir se încinsese cu o spadă lungă ce avea aceeaşi lucrătură că Anduril, dar nu şi aceeaşi obârşie nobilă, şi mai ducea cu sine un scut, precum şi cornul său de bătălie.
— Să auziţi numai ce tare şi limpede răsună în văile dintre dealuri, spuse el, şi-atunci să vedeţi cum o s-o ia la sănătoasa toţi vrăjmaşii din Gondor.