Îl duse la buze şi suflă o dată în el, de se cutremurară deal după deal de ecoul lui şi toţi cei ce auziră acea chemare în Vâlceaua Despicată săriră în picioare.
— Să te fereşti a mai sufla în cornul ăsta, Boromir, îl mustră Elrond, doar când te vei afla încă o dată la hotarele ţării tale şi numai când te va împinge nevoia cea mai cumplită.
— Să fie precum zici, spuse Boromir. Însă află de la mine, e obiceiul meu a da glas cornului atunci când pornesc la drum, şi om umbla după aceea în umbrele nopţii, dar nu mă voi furişa ca un hoţ la ceas de noapte.
Singur Gimli gnomul purta la vedere o cămaşă din za de oţel, căci gnomilor nu le pasă de greutăţi; iar sub brâu îşi vârâse o secure cu lama lată. Legolas se înarmase cu un arc şi o tolbă de săgeţi şi îşi prinsese un pumnal la cingătoare. Hobbiţii mai tineri aveau săbiile pe care le luaseră de la Gorgan; Frodo, în schimb, se mulţumi doar cu Sting, iar cămaşa de zale, aşa cum îl rugase Bilbo, rămase ascunsă vederii celorlalţi; Gandalf mergea cu toiagul, dar încinsă la brâu se găsea spada lui elfică, Glamdring, surata lui Orcrist, care zăcea peste pieptul lui Thorin sub Muntele Singuratic.
Toţi primiseră de la Elrond haine groase şi călduroase, peste care îmbrăcaseră veste şi pelerine căptuşite cu blană. Merindele de drum, hainele de schimb, cuverturile şi cele trebuincioase fuseseră încărcate pe un ponei, care era taman bietul animal pe care-l aduseseră din Bree.
În timpul cât stătuse în Vâlceaua Despicată, cu el se petrecuse o schimbare cu adevărat minunată: lucea de sănătate şi părea să-şi fi recăpătat vigoarea tinereţii. Sam fusese cel care ţinuse morţiş să-l aleagă pe el, motivând că Bill (aşa-l botezase) va tânji dacă nu va merge cu ei.
— Animalul ăsta numai că nu vorbeşte, spusese el, şi chiar ar prinde glas dacă ar mai zăbovi pe-aici. Mi-a aruncat o privire la fel de limpede de parcă mi-ar fi vorbit domnu’ Pippin: Dacă nu mă laşi să merg cu tine, Sam, te voi urma de unul singur.
Astfel că Bill îi însoţea pe post de animal de povară; cu toate acestea, era singurul membru al grupului care nu părea abătut.
Îşi luaseră rămas-bun în sala cea mare, lângă foc, iar acum îl mai aşteptau doar pe Gandalf, care încă nu ieşise din casă. O strălucire de lumină de foc pătrundea prin uşile deschise larg, iar în multele ferestre pâlpâiau luminiţe blânde. Învelit în mantia lui, Bilbo stătea tăcut în prag, alături de Frodo. Aragorn şedea cu capul sprijinit de genunchi; numai Elrond ştia ce însemna acest ceas pentru el. Ceilalţi se distingeau ca nişte umbre cenuşii în întuneric.
Sam stătea lângă ponei, îşi sugea măselele şi se uita abătut în întunericul unde, în vale, râul vuia prăvălindu-se peste pietre; nu era câtuşi de puţin dornic de aventură.
— Bill, băiatule, spuse el, n-ar fi trebuit să te înhăitezi cu noi. Ai fi putut să rămâi aici şi să mănânci cel mai bun fân de pe lume, până va răsări iarbă nouă.
Bill şfichiui din coadă şi rămase tăcut.
Sam îşi aranjă mai bine raniţa pe umeri şi înşiră în minte toate lucrurile pe care le vârâse înăuntru, întrebându-se dacă nu cumva uitase ceva: comoara lui cea mai de preţ, lampa de gătit; cutiuţa cu sare, pe care o purta mereu cu sine şi o reumplea de câte ori avea ocazia; o provizie bună de buruiană-de-pipă (dar nu îndestulă, pun rămăşag); cremene şi iască; pantaloni de lână; lenjerie; câteva mărunţişuri de-ale stăpânului său, pe care acesta le uitase, dar Sam le băgase în raniţă la el ca să le scoată triumfător când va fi nevoie de ele. Le enumeră pe toate în minte.
— Frânghie, murmură el. N-avem frânghie. Şi doar aseară ţi-ai spus: „Sam, ce-ai zice de-o bucată de frânghie? Să vezi cum o să ai trebuinţă de ea dacă n-o s-o ai la tine. Ei bine, o să-mi trebuiască. Şi nu mai am de unde face rost.
În acel moment, Elrond ieşi cu Gandalf şi-i chemă pe toţi la sine.
— O ultimă vorbă am cu voi, spuse el cu o voce coborâtă. Purtătorul Inelului porneşte în căutarea Muntelui Osândei. Pe umerii lui apasă toată povara: să nu arunce Inelul, nici să nu-l dea vreunui slujitor de-al Duşmanului şi nici să nu lase pe nimeni să umble cu el, în afară de însoţitorii lui şi de cei ai Sfatului, şi atunci doar la mare ananghie. Ceilalţi îl vor însoţi ca tovarăşi de bunăvoie, spre a-i fi de ajutor pe drum. Puteţi zăbovi, vă puteţi întoarce, sau lua pe alte poteci, după cum vă e norocul. Cu cât mergeţi mai departe, cu atât va fi mai greu să vă retrageţi; dar nu sunteţi legaţi prin nici un legământ sau îndatorire de a merge mai mult decât vă este vrerea. Căci încă nu ştiţi câtă putere zace în inimile voastre sau ce-l aşteaptă pe fiecare pe drum.
— Fără credinţă e cel care-şi ia rămas-bun când calea se întunecă, spuse Gimli.
— Poate, încuviinţă Elrond, dar cel care n-a văzut căderea nopţii să nu se lege prin jurământ că va umbla prin întuneric.
— Doar că vorba jurată întăreşte uneori inima temătoare, nu se dădu Gimli bătut.
— Sau o frânge, i-o-ntoarse Elrond. Nu priviţi prea departe înainte. Iar acum porniţi cu vitejie. Drum bun şi fie cu voi binecuvântarea elfilor şi a oamenilor şi a tuturor Seminţiilor Libere. Stelele să vă lumineze chipurile.
— Noroc b… bun! strigă Bilbo, bâlbâindu-se din pricina frigului. Nu cred că ai să poţi face însemnări, Frodo, băiatule, dar aştept să-mi povesteşti totul când te vei întoarce. Şi să nu lipseşti mult. Drum bun!
Mulţi alţii din casa lui Elrond stăteau în umbră şi îi priveau cum pleacă, urându-le cu voci şoptite drum bun. Nu se auzea nici un hohot de râs, nici zvon de muzică sau cântec. În cele din urmă, drumeţii întoarseră spatele casei şi dispărură în beznă.
Trecură un pod şi începură să urce încet, şerpuit, cărările abrupte care-i scoteau din valea îngustă a Vâlcelei Despicate; într-un târziu ajunseră pe podişul înalt unde vântul şuiera prin iarba aspră. Cu o ultimă privire aruncată Ultimei Case Primitoare ce sclipea departe jos, se aşternură la drum în noapte.
La Vadul Urşilor părăsiră Drumul şi, luând-o spre nord, urmară poteci înguste printre colnice. Gândul lor era să o ţină tot aşa, pe partea vestică a Munţilor, cât mai multe mile şi zile. Ţinutul era mult mai aspru şi mai sterp decât valea verde a Marelui Râu din Ţara Pustietăţii de pe partea cealaltă a lanţului muntos, încât mersul lor avea să fie îngreunat; dar astfel nădăjduiau să scape de a fi zăriţi de ochi neprietenoşi. Iscoadele lui Sauron nu prea fuseseră văzute pe meleagurile acelea pustii, iar potecile nu erau cunoscute decât de locuitorii Vâlcelei Despicate.
Gandalf mergea în frunte, cu Aragorn alături, care ştia drumul chiar şi pe întuneric. Ceilalţi îi urmau în şir, cu Legolas cel cu ochi de şoim în ariergardă. Prima parte a călătoriei se dovedi grea şi apăsată de tristeţe: Frodo n-avea să-şi amintească multe din timpul ei, doar vântul. Vreme de zile în şir lipsite de soare, o suflare de gheaţă se abătu asupra lor dinspre Munţii de la răsărit, şi nici un veşmânt nu păru să-i poată apăra de degetele ei iscoditoare. Cu toate că erau bine îmbrăcaţi, arar simţeau căldură, fie că mergeau, fie că se odihneau. Dormeau pe sponci în miezul zilei, în vreo văioagă sau ascunşi sub porumbarii cu ramuri încâlcite, ce creşteau în desişuri în multe locuri. Târziu după-masă erau treziţi de cei care făcuseră de strajă şi luau masa principală: de obicei rece. Fără urmă de veselie, căci rareori îşi îngăduiau să rişte să aprindă un foc. Seara porneau iarăşi la drum, tot spre sud, după cum puteau găsi poteci.
La început, hobbiţii avuseseră sentimentul că, oricât ar fi mers şi s-ar fi poticnit până cădeau frânţi de oboseală, înaintau ca melcii Şi nu ajungeau nicăieri. În fiecare zi, împrejurimile arătau aproape la fel ca şi cu o zi înainte. Şi totuşi, munţii se apropiau tot mai mult. La sud de Vâlceaua Despicată erau chiar mai înalţi şi coteau încet spre soare-apune; pe undeva pe la poalele lanţului principal începea un ţinut tot mai întins de coline întunecoase şi de văi adânci, pline cu ape vijelioase. Potecile erau mai puţine şi mai întortocheate, ducându-i adeseori doar până la piciorul unei cascade râpoase sau între mlaştini perfide.