Trecuseră două săptămâni de când se aflau pe drum, când vremea se schimbă. Vântul se potoli dintr-o dată, apoi începu din nou să sufle spre sud. Norii împinşi cu repeziciune se înălţară şi se risipiră, dezvăluind un soare palid şi strălucitor. După un marş poticnit care dura o noapte întreaga, zorii se iviră reci şi senini. Călătorii ajunseră la o creastă joasă, împodobită cu stejari de piatra bătrâni, ale căror trunchiuri verzi-cenuşii păreau să fi crescut din chiar piatra dealurilor. Frunzele lor întunecate luceau, iar fructele scăpărau roşii în lumina soarelui care răsărea.
Departe la miazăzi, Frodo văzu formele vag desenate ale unor munţi semeţi ce păreau să taie însuşi drumul pe care înaintau ei. La stânga acestui lanţ înalt ţâşneau trei piscuri; cel mai apropiat şi mai înalt arăta ca un dinte cu o căciulă de zăpadă; peretele nordic, masiv şi golaş, era încă ascuns aproape pe de-a-ntregul în umbră, dar, acolo unde îl ajungeau pieziş razele soarelui, lucea roşu.
Gandalf veni lângă Frodo şi pe sub streaşina mâinii se uita la tancul stâncos.
— Am mers bine, zise el. Am ajuns la hotarele ţării pe care oamenii o numesc Hollin; mulţi elfi au trăit aici în zilele mai fericite de odinioară; pe atunci se numea Eregion. Patruzeci şi alte încă cinci leghe în linie dreaptă am străbătut, cu toate că picioarele noastre au bătut pe cale ocolită multe mile. Ţara şi vremea or să fie mai îndurătoare de-acum, dar poate mai pline de primejdii.
— Cu sau fără primejdii, răsăritul ăsta adevărat e tare binevenit, spuse Frodo, dându-şi gluga pe spate şi lăsând lumina dimineţii să-i scalde chipul.
— Însă munţii sunt în faţa noastră, spuse Pippin nedumerit, înseamnă c-am apucat-o spre răsărit astă-noapte.
— Nu, îl contrazise Gandalf. Doar că vezi tu mai departe din pricină că e clară dimineaţa. Dincolo de tancurile astea, creasta o apucă spre sud-vest. În casa lui Elrond se găsesc multe hărţi, dar, după câte bănuiesc, n-ai catadicsit să le priveşti.
— Ba da, când şi când, se apără Pippin, numai că nu-mi amintesc nimic. Frodo are un cap mai bun pentru asemenea lucruri.
— Eu n-am nevoie de hartă, zise Gimli, care îi ajunsese din urma împreună cu Legolas şi se uita în zare cu o scăpărare ciudată în ochii lui adânci. În ţara asta au trudit în străvechime străbunii noştri, iar noi am gravat imaginea acelor munţi în multe lucrături în metal şi piatră şi le-am descris în multe cântece şi basme. Tancurile astea ne apar în vise în toată semeţia lor: Baraz, Zirak, Shathur.
O singură dată în viaţa mea le-am văzut cu ochii mei din depărtare, dar le ştiu, le cunosc şi numele, căci sub poala lor se află Khazad-Dum, sau Subteranele Gnomilor, care astăzi se cheamă Groapa Neagră, sau Moria în limbă elfică. Dincolo e Barazinbar, Cornul Roşu, crudul Caradhras; şi dincolo de el sunt Argintatul şi Capul înnourat: Celebdil cel Alb, şi Fanuidhol cel Cenuşiu, numite de noi Zirak-Zizil şi Bundushathur.
Apoi Munţii Ceţoşi se împart în două, şi între lanţurile lor se află valea adânc umbrită, pe care n-o putem uita: Azanulbizar, Valea Pârâiaşului Tainic, numită de elfi Nanduhirion.
— Înspre Valea Pârâiaşului Tainic ne îndreptăm noi, spuse Gandalf. Dacă urcăm până în trecătoarea ce se numeşte Trecătoarea Cornului Roşu, sub creasta îndepărtată a lui Caradhras, coborâm pe Scara Pârâiaşului Tainic în valea cea adâncă a gnomilor. Acolo se găseşte Heleşteul Oglinzii şi tot de acolo ţâşnesc izvoarele îngheţate ale Râului Argintului.
— Întunecată e apa heleşteului Kheled-zaram, spuse Gimli, şi reci izvoarele râului Kibilnala. Inima-mi tresare la gândul că le voi revedea curând.
— Să te bucuri de privelişte, bunul meu gnom, îi ură Gandalf. Dar, orice ai face, de rămas în valea aceea nu putem rămâne. Trebuie să coborâm de-a lungul Râului Argintului până în pădurile tainice, de unde vom ajunge la Râul cel Mare şi apoi…
Tăcu brusc.
— Da, şi apoi unde? îl îmboldi Merry.
— La capătul călătoriei… În cele din urmă, zise Gandalf. Prea departe nu putem privi. Să fim bucuroşi că am trecut cu bine de prima parte a călătoriei. Socotesc că ne putem odihni aici, nu numai azi, ci şi la noapte. În Hollin aerul e sănătos. Mult necaz trebuie să se fi abătut asupra unei ţări de-a ajuns să-i uite pe elfi, după ce-au trăit odată pe meleagurile ei.
— Aşa este, spuse Legolas. Dar elfii de pe meleagurile astea nu erau de-un neam cu noi, adică seminţia pădurii — astfel că iarba şi copacii nu-şi amintesc de ei. Eu aud însă pietrele jelindu-i: în adâncuri ne-au săpat, frumos ne-au dăltuit, spre înaltuţi ne-au zidit, dar s-au dus. S-au dus. Cu multă vreme în urmă au pornit în căutarea Limanurilor.
În acea dimineaţa au aprins un foc într-o văioagă înconjurată de tufe mari de nalbe, şi micul lor dejun, sau cina lor târzie, a fost mai vesel decât fusese de când porniseră în călătorie. Nu s-au grăbit să se culce după ce au isprăvit, căci socoteau că vor avea întreaga noapte să doarmă şi n-aveau de gând să pornească la drum decât în noaptea următoare. Doar Aragorn stătea tăcut şi neliniştit. La un moment dat, îi părăsi pe ceilalţi şi porni de unul singur spre buza văioagei. Acolo se opri, la umbra unui copac, şi se uita în zare, spre sud-vest, cu capul aplecăt parcă a ascultare. Apoi se întoarse cu faţa spre vîlcea şi privi în jos, spre ceilalţi care rîdeau şi sporovaiau.
— Ce s-a întâmplat, Pas Mare? striga Merry spre el. Ce căuţi? Vântul dinspre Răsărit?
— Nu, chiar că nu, răspunse el, dar e ceva ce nu înţeleg. Am venit în Ţara Hollin în multe anotimpuri. Nici o seminţie nu mai traieşte pe aceste tărâmuri, dar sunt alte creaturi care vieţuiesc aici tot anul, mai cu seamă păsările. Numai că acum toate tac, în afară de voi. Simt ăsta. Nu-i nici un sunet pe multe mile în jur, iar vocile voastre se preschimba în ecou. Şi nu pricep de ce.
Gandalf ridică privirile, stîrnit dintr-o dată.
— Şi tu care crezi că e pricina? îl întreba el. O fi alta decât surprinderea de a vedea patru hobbiţi, că să nu ne mai pun pe noi la socoteala, acolo unde o asemenea stirpe este rareori văzuta său auzita?
— Nădăjduiesc că e numai atât, răspunse Aragorn. Dar am un sentiment că trebuie să fiu cu ochii în patru, şi un fior de frică, aşa cum n-am avut nicicând în aceste locuri.
— Înseamnă că trebuie să avem mai multă grija, zise Gandalf. Dacă aduci un Pribeag cu tine, e bine să iei seamă la vorbele lui, mai cu seamă dacă Pribeagul e Aragorn. Să nu mai vorbim cu glas tare, prin urmare, să stăm cât mai liniştiţi şi să facem de straja.
În acea zi era rândul lui Sam să stea primul de strajă, dar Aragorn i se alătură şi el. Ceilalţi adormiseră. Tăcerea prinse a se adânci atât de mult, încât până şi Sam o simţea. Se auzea desluşit respiraţia celor care dormeau. Fâşâitul pe care-l scotea coada poneiului când se legăna şi mişcările întâmplătoare ale picioarelor deveniseră zgomote puternice. Sam îşi auzea încheieturile trosnind atunci când îşi mişcă şi el mădularele. În jur, o tăcere de moarte, şi peste toate se întindea un cer senin şi albastru, pe măsură ce soarele se înălţa dinspre răsărit. Departe, la sud, o pată întunecată apăru şi crescu, în vreme ce se îndrepta spre nord, precum un fum purtat de vânt.