— Ce-i aia, Pas Mare? Nu arată a nor, îi spuse Sam în şoaptă lui Aragorn.
Aragorn nu răspunse şi se uita încordat la cer; nu trecu mult şi Sam văzu cu propriii ochi că se apropiau de ei stoluri de păsări, zburând cu mare repeziciune; se rostogoleau, se roteau, trecând pe deasupra ţinutului întreg, ca şi cum căutau ceva anume; şi se apropiau din ce în ce mai mult.
— Întinde-te la pământ şi nu mişca! şuieră Aragorn, trăgându-l pe Sam în umbra tufişului.
Un întreg regiment de păsări se desprinsese pe neaşteptate din stolul principal şi, zburând foarte jos, se îndrepta chiar spre buza văioagei. Lui Sam i se păru că erau un fel de ciori foarte mari. Când trecură chiar peste ei, atât de multe, încât pământul se întunecă de la umbra lor deasă, se auzi un croncănit aspru.
Abia după ce se pierdură în depărtare, spre nord-vest, şi cerul se limpezi din nou, cuteză Aragorn să-şi ridice capul. Sări în picioare şi se repezi să-l trezească pe Gandalf.
— Regimente de ciori negre zboară peste tot pământul dintre Munţi şi Lacul Cenuşiu, spuse el, tocmai au trecut peste Hollin.
Nu-s de prin părţile astea; sunt crebaini din Farngorn şi Ţara Sură. Ştiu ce vânt le aduce; s-ar putea să fie necazuri la miazăzi, căci de acolo au venit; dar bănuiala mea e că iscodesc regiunea asta. Am zărit şi şoimi, mulţi, zburând la mare înălţime. Eu zic că trebuie s-o luăm la drum diseară. Hollin nu mai e un tărâm sigur pentru noi: e privegheat.
— Atunci şi Trecătoarea Cornului Roşu este, spuse Gandalf, şi nu vad cum o să trecem de ea fără să fim zăriţi. Dar avem vreme să ne gândim la ăsta când o să fie nevoie. Cât despre a porni din loc de cum se întunecă, mă tem că ai dreptate.
— Noroc că focul nostru n-a scos mult fum şi aproape că s-a stins înainte să vină crebainii, mai zise Aragorn. Trebuie să-l stingem de tot şi nici că mai aprindem altul.
— Fir-ar să fie de pacoste şi necaz! pufni Pippin.
Veştile: nici pomeneala de foc, iar la noapte din nou la drum, i-au fost aduse la cunoştinţa de cum s-a trezit târziu după-amiaza.
— Şi toate doar din pricina unui cârd de ciori! Iar eu care aşteptam o cină ca lumea în seara asta: ceva cald.
— Ei, poţi s-aştepţi mult şi bine, zise Gandalf. S-ar putea să te aştepte multe chiolhanuri nebănuite. Eu unul aş pofti să fumez o pipa în linişte şi să-mi fie mai cald la picioare. Oricum, de un lucru putem fi siguri: o să se facă mai cald cu cât mergem spre miazăzi.
— Nu m-ar mira să se facă prea cald, murmura Sam în urechea lui Frodo. Dar încep să mă gândesc că-i vremea să dam cu ochii de Muntele ala de Foc şi să ne vedem la capătul Drumului, că să zic aşa. Întâi am crezut că Hornul ăsta Roşu, său cum i-o fi numele, e muntele cu pricina, până când l-am auzit pe Gimli cu toate denumirile alea. Afurisită limbă au gnomii, îţi mută fălcile din loc, nu alta.
Hărţile nu aveau nici o noimă pentru Sam, iar distanţele pe meleagurile acelea străine păreau atât de nesfârşite, încât el unul nu era în stare să le ţină măsurătoarea.
În ziua aceea, drumeţii rămaseră în ascunzătoare. Păsările negre treceau din când în când pe deasupra lor; dar, pe măsură ce soarele se făcea tot mai roşu în asfinţit, zburătoarele dispărură şi ele spre nord. La amurg, însoţitorii Inelului se puseră în mişcare şi, luând-o mai mult spre sud decât până atunci, urmară drumul spre Caradhras ce încă se zărea de un roşu palid în zare, în ultimele raze ale soarelui care dispărea. Rând pe rând, stelele se năşteau pe cerul tot mai întunecat.
Aragorn găsise o poteca bună. Lui Frodo i se părea a fi, în fapt, o rămăşiţă dintr-un drum străvechi, lat cândva şi bine gândit, anume ca să lege ţinutul Hollin de trecătoarea din munţi. Luna, plină de-acum, răsări deasupra munţilor, aruncând o lumină lăptoasă ce făcea ca umbrele bolovanilor să apară negre. Bolovanii înşişi dădeau impresia că fuseseră tăiaţi de o mână omenească, chiar dacă acum zăceau rostogoliţi unii peste alţii şi măcinaţi de vreme pe un tărâm sterp şi pustiu.
Era ceasul rece, tăios, de dinainte de spartul zorilor, când luna coborâse spre linia orizontului. Frodo îşi înălţă privirile la cer. Deodată văzu, sau simţi, o umbră trecând peste stelele înalte, ce parcă se stinseseră preţ de o clipă, ca să se aprindă apoi din nou. Se înfioră tot.
— Ai văzut ceva trecând pe deasupra noastră? îi susură el lui Gandalf, care mergea în faţa lui.
— Nu, răspunse el, dar am simţit, nu ştiu ce-a putut să fie. N-o fi fost nimic, doar un fuior de nor.
— Atunci se mişcă foarte repede, zise Aragorn, şi nu e purtat de vânt.
În noaptea aceea nu se mai întîmplă nimic deosebit. Dimineaţa veni chiar mai senină decât cele de până atunci. Dar aerul era iarăşi tăios; vântul începea de-acum să bată dinspre est. Două nopţi la rând îşi continuară drumul, urcând una-ntruna, dar tot mai anevoios pe măsură ce urmau şerpuit costişele dealurilor în sus, iar munţii se înălţau din ce în ce mai aproape. A treia dimineaţă, Caradhras se ivi în faţa ochilor lor, un pisc impunător, cu vârful acoperit de zăpadă ca argintul, dar cu versanţii râpoşi, golaşi, de-un roşu stins, ca pătaţi cu sînge.
Cerul arăta întunecat, soarele abia se întrezărea. Vântul sufla dinspre nord-est. Gandalf adulmecă văzduhul şi se uită în urmă.
— Ne prinde iarna din spate, îi spuse el lui Aragorn cu o voce înceată. Crestele de la miazănoapte sunt mai albe ca până acum: zăpada a coborât mult mai jos pe coastele lor. În seara asta o să începem să urcăm spre Trecătoarea Cornului Roşu. Pe potecaajmaşaia îngustă numai bine o să fim văzuţi de iscoade şi cine ştie ce pacoste o să se abată asupra noastră; dar vremea se poate dovedi un vrăjmaş mai cumplit ca oricare altul. Ce zici de drumul pe care-l urmăm, Aragorn?
Frodo prinse cuvintele astea şi pricepu că Aragorn şi Gandalf continuau o discuţie începută mai de mult. Ascultă cu nelinişte.
— N-am nimic bun de zis de la început şi până la sfârşit, după cum ştii prea bine, Gandalf, răspunse Aragorn. Iar primejdiile cunoscute şi necunoscute se vor înmulţi pe măsură ce mergem mai departe. Dar de mers trebuie să mergem; şi n-ar fi înţelept să nu traversăm munţii pe aici. Mai la miazăzi nu mai sunt alte trecători, până la Strunga Rohan. N-am încredere în drumul acela de când cu veştile tale despre Saruman. Cine poate şti de partea cui sunt acum mareşalii Seniorilor Cailor?
— Chiar aşa, cine poate şti? oftă Gandalf. Dar mai este o cale, şi nu prin Trecătoarea din Caradhras: drumul întunecos şi tainic despre care am vorbit noi.
— Şi nici să nu mai vorbim de el! încă nu. Te rog, nu spune nimic celorlalţi, măcar până ne încredinţăm că nu avem de ales.
— Trebuie să hotărâm acum, înainte să mergem mai departe, îi atrase Gandalf luarea-aminte.
— Atunci să cumpănim fiecare în mintea lui cât dorm ei şi se odihnesc.
Târziu după-amiază, în vreme ce prietenii lor terminau de mâncat, Gandalf şi Aragorn se duseră ceva mai încolo şi se opriră ca să se uite la Caradhras. Coastele sale erau întunecate, mohorâte, creasta ascunsă de un nor cenuşiu. Frodo se uită la ei o vreme, întrebându-se care le va fi hotărârea. Când se întoarseră la grup, Gandalf fu cel care vorbi primul, astfel că Frodo pricepu că hotărâseră să înfrunte vremea şi trecătoarea înaltă. Răsuflă uşurat. Nu-şi putea închipui care ar fi fost cealaltă cale, întunecoasă şi tainică, dar simpla ei pomenire păruse a-l umple pe Aragorn de disperare, încât Frodo se bucură în sinea lui că fusese dată la o parte.
— După semnele pe care le-am văzut în ultimele câteva zile, le spuse Gandalf, mă tem că Trecătoarea Cornului Roşu este supravegheată; pe lângă asta, mă tem de vremea ce vine din urmă. S-ar putea să ningă. Trebuie să mergem cât de repede putem. Chiar şi aşa, ne vor trebui mai mult de două marşuri până să ajungem în culmea trecătorii. În seara asta se va întuneca devreme. Aşa că o luăm din loc de cum aţi isprăvit de strâns.