— Dacă-mi dai voie, am şi eu să dau un sfat, zise Boromir. M-am născut la umbra Munţilor Albi şi ştiu câte ceva despre drumurile pe înălţimi. O să dăm de un frig năprasnic, dacă nu şi mai rău, până să apucăm să coborâm de partea cealaltă. N-o să ne fie de folos să vă ascund că putem muri îngheţaţi. Aşa că, atunci când plecăm de-aici, unde încă avem copaci şi tufişuri, să luăm fiecare câte o cracă sau o bucată de lemn, atât cât poate duce fiecare.
— Bill o să poată lua chiar mai multe, nu-i aşa, băiete? i se adresă Sam poneiului, iar animalul îi răspunse cu o privire de îngropăciune.
— Prea bine, încuviinţa Gandalf. Dar nu avem voie să ne folosim de lemne — decât atunci când va fi să alegem între foc şi moarte.
Grupul porni din nou la drum, cu pas bun la început; dar curând poteca deveni tot mai abrupta şi mai dificila. Şerpuia, urca, iar în unele locuri dispărea aproape de tot, acoperită de bolovani prăbuşiţi. Noaptea devenea tot mai neagra sub norii grei. Un vânt nemilos se învolbura în jurul stâncilor. Până la miezul nopţii ajunseseră abia la povârnişurile de la poalele munţilor celor mari. Poteca îngustă şerpuia la piciorul unui perete vertical al stâncilor din stângă, deasupra cărora flancurile funeste ale piscului Caradhras ţâşneau nevăzute în întuneric; la dreapta, un hău de beznă, spre care se deschidea brusc o prăpastie adâncă.
Cu mare greutate urcară un povârniş şi, când ajunseră în vârful lui, se opriră pentru câteva clipe. Frodo simţi o atingere moale pe faţă. Întinse braţul şi văzu fulgii de zăpadă de un alb palid cum i se aşează pe mânecă.
Merseră mai departe. Dar în scurt timp ninsoarea se înteţi, umplând văzduhul întreg şi intrându-i lui Frodo în ochi. Formele încovoiate şi negre ale lui Gandalf şi Aragorn, aflaţi doar la un pas în faţa lui, abia dacă se mai zăreau.
— Nu-mi miroase deloc a bine toată povestea asta, gâfâi Sam chiar în spatele lui. Îmi place zăpadă pe o zi frumoasă, dar să fiu în pat când ninge. Ce păcat că ninsoarea asta nu e în Hobbiton! Acolo ar fi şi cine să se bucure de ea.
În afară de platourile înalte din Meleagul de la Miazănoapte, în Comitat rareori ningea zdravăn, încât zăpada era privită drept o întâmplare plăcută şi un prilej de distracţie. Nici un hobbit în viaţă (în afară de Bilbo) nu-şi amintea de Iarna Cruntă din 1311, când lupii cei albi năvăliseră în Comitat peste apele îngheţate ale Râului Viniac.
Gandalf se opri locului. Ninsoarea îi acoperise de tot gluga şi umerii; în jurul încălţărilor, zăpada îi ajungea până la glezne.
— De-asta mă temeam, zise el. Acum ce mai spui, Aragorn?
— Şi eu tot de-ăsta mă temeam, răspunse cel întrebat, dar mai puţin decât de alte lucruri. Ştiam că riscăm să înceapă ninsoarea, cu toate că rareori cad asemenea ninsori atât de departe înspre miazăzi, şi atunci doar sus de tot, în munţi, dar încă n-am ajuns acolo; suntem foarte jos, unde potecile sunt de obicei deschise toată iarna.
— Mă-ntreb dacă nu e de-a Duşmanului, îşi dădu Boromir cu părerea. În ţara mea se spune că Duşmanul are în stăpânirea sa furtunile din Munţii Umbrei care mărginesc Ţinutul Mordor. Are puteri ciudate şi mulţi aliaţi.
— Da’ ştiu că i s-a lungit mult braţul, mormăi Gimli, dacă poate să aducă zăpadă de la miazănoapte că să ne chinuie pe noi aici, la trei sute de leghe depărtare.
— I s-a întins braţul, întări Boromir.
Cât statura ei pe loc, vântul se domoli şi ninsoarea se potoli până când aproape că înceta. Porniră din nou la drum. Dar abia dacă făcură câţiva paşi, când furtuna se stârni cu şi mai multă furie. Vântul şuiera, ninsoarea îi lovea din faţa, orbindu-i. Curând chiar şi lui Boromir îi veni greu să mai înainteze. Hobbiţii, aplecaţi de spate până aproape de pământ, se târau la adăpostul celor mai înalţi, aflaţi în faţă, dar le era limpede că aşa nu puteau ajunge prea departe, dacă ninsoarea nu se oprea. Frodo parcă avea plumb în picioare. Pippin se târa în urma lui. Chiar şi Gimli, oricât ar fi fost de vânjos, ca orice gnom, gemea la fiecare pas.
Cei din grup se opriră dintr-o dată, ca şi cum se înţeleseseră pe muţeşte. În jurul lor, din întuneric, se auzeau sunete lugubre. Poate că era doar o amăgire a vântului care se strecură prin crăpăturile şi găurile peretelui de stâncă, dar păreau să semene cu nişte ţipete ascuţite, cu hohote sălbatice de râs. De pe pantele muntelui prinseră să se rostogolească pietre, şuierând pe deasupra capetelor lor său izbindu-se de poteca, lângă ei. Când şi când auzeau că un fel de huruit surd, de-ai fi zis că se pornise la vale un bolovan uriaş dinspre înălţimile nevăzute de deasupra lor.
— În noaptea asta nu putem merge mai departe, hotărî Boromir. N-are decât să spună cine-o vrea că ăsta-i vântul; sunt voci diabolice, iar bolovanii anume pe noi ne caută.
— Eu spun că-i vântul, îl contrazise Aragorn. Ceea ce nu înseamnă că ce spui tu nu-i adevărat. Pe lumea asta sunt multe lucruri rele şi neprietenoase, care nu-i au nici un pic la inimă pe cei care merg pe două picioare, dar pentru asta nu înseamnă că sunt în tabăra lui Sauron, ci au pricini numai de ele ştiute. Unele lucruri din astea se află pe lume de mai multă vreme decât Sauron.
— Caradhras a căpătat numele de Piscul Cel Crud, explică Gimli, şi i s-a dus buhul încă de mult, cu ani în urmă, când nimeni n-auzise de Sauron prin părţile astea.
— Prea puţin are importanţă cine e duşmanul, dacă nu-i putem ţine piept, zise Gandalf.
— Dar ce putem face? strigă nenorocit Pippin. Se rezemase de Merry şi Frodo şi tremura tot.
— Ori ne oprim aici unde suntem, ori ne întoarcem, răspunse Gandalf. Nu e bine să mai înaintăm. Din câte-mi amintesc, puţin mai sus poteca părăseşte stânca şi coboară într-o albie largă şi puţin adâncă, la poala unei pante lungi şi abrupte. Acolo nu ne putem apăra nici de zăpadă, nici de pietre — şi nici de altceva.
— Dar nici de întors nu ne putem întoarce atâta vreme cât ninge, adaugă Aragorn. De jos şi până aici, n-am trecut pe lângă nici un loc care să ne ofere un adăpost mai bun decât peretele ăsta de stâncă, sub care ne aflăm acum.
— Adăpost, mormăi Sam. Dacă ăsta-i adăpost, atunci un acoperiş fără pereţi se numeşte casă.
Se strânseră cu toţii cât mai aproape de stâncă. Peretele era orientat spre sud, iar la bază avea o muchie ieşită întrucâtva în afară, ceea ce le dădea speranţă că avea să-i apere cât de cât de vântul dinspre nord şi de pietrele căzătoare. Dar rafalele învîrtejite îi loveau din toate părţile, iar ninsoarea se revărsă cu şi mai mare înverşunare.
Se îngrămădiră unii în alţii, cu spatele la perete. Bill poneiul stătea răbdător, dar cu un aer nenorocit în faţa hobbiţilor, protejându-i şi el puţin; însă nu după multă vreme zăpada se strânse mormane în jurul picioarelor lui, urcând fără încetare. Dacă n-ar fi avut printre ei şi tovarăşi de drum mai trupeşi, în scurt timp zăpada i-ar fi îngropat cu totul.
Frodo se simţi cuprins de o mare sfârşeală; părea să se scufunde cu repeziciune într-un vis cald şi neclar. Se făcea că un foc îi încălzea degetele de la picioare, iar din umbrele de pe partea cealaltă a vetrei auzea vocea lui Bilbo adresîndu-i-se. N-am o părere prea buna despre calendarul tău, spunea el. Furtuni de zăpadă pe doisprezece ianuarie: nu era nevoie să vii înapoi ca să-mi spui asta!