Dar voiam să mă odihnesc şi să dorm, Bilbo, răspundea Frodo cu greutate, când deodată se simţi scuturat şi cu mare chin îşi veni în fire. Boromir îl ridicase de pe jos, din cuibul de zăpadă.
— Asta o să fie moartea piticuţilor, Gandalf, zise Boromir. Zău că n-are rost să stăm aici până ne trece zăpada de cap. Trebuie să facem ceva ca să ne salvăm.
— Dă-le asta, spuse Gandalf, scotocind în raniţă şi scoţând de acolo un clondir îmbrăcat în piele. Fiecăruia câte o gură, nu mai mult — tuturor. E ceva foarte preţios. Se numeşte miruvor, întăritorul celor din Imladris. Mi l-a dat Elrond, la desparţire. Trece-l din mână în mână.
De cum lua Frodo o înghiţitură din licoarea caldă şi înmiresmată, simţi cum inima îi prinde putere şi toropeala cumplită i se scurge din mădulare. Şi ceilalţi se înviorară, cuprinşi de noi speranţe şi de forţa. Numai ninsoarea nu se domolea. Se învolbura în jurul lor mai dihai că înainte, pe când vântul sufla cu turbare.
— Ce-aţi zice de un foc? întreba deodată Boromir. Îmi pare, Gandalf, că s-a apropiat clipă să alegem între foc şi viaţa. E adevărat că o să fim feriţi de orice priviri neprietenoase după ce ne va fi acoperit zăpadă, numai că ăsta n-o să ne ajute.
— Poţi să faci un foc dacă reuşeşti, încuviinţa Gandalf. Dacă se afla prin preajma vreo iscoadă în stare să îndure furtuna, atunci ne poate vedea oricum, şi cu, şi fără foc.
Dar, cu toate că aduseseră lemne şi aprinzători, aşa după cum îi sfătuise Boromir, era peste puterile sau priceperea elfilor sau chiar a gnomului să scapere o flacără care să reziste învârtejirilor vântului, sau care să încingă lemnul ud. În cele din urma, fără tragere de inima, Gandalf se văzu nevoit să le dea o mână de ajutor. Culegând o cracă, o ridică în sus şi, rostind câteva cuvinte poruncitoare, naur an edraith, ammen! înfipse vârful crăcii în mijlocul grămezii de lemne. Pe loc, o pălălaie mare de limbi verzi şi albastre ţâşniră în văzduh, iar lemnele se aprinseră şi prinseră a trosni.
— Dacă sunt ochi care ne vad, măcar m-am dat în vileag, zise el. Am scris Gandalf este aici cu semne pe care oricine le poate citi, din Vâlceaua Despicată şi până la gurile râului Anduin.
Dar drumeţilor nu le mai păsa de iscoade sau ochi neprietenoşi. Inimile lor se bucurau la vederea luminii focului. Lemnele ardeau vesele; şi, cu toate că peste tot în jurul lor zăpada sfârâia şi se topea în băltoace sub tălpile lor, erau fericiţi că-şi puteau încălzi mâinile la dogoarea lui. Stăteau în cerc, ciuciţi, în jurul flăcărilor jucăuşe şi aţâţate. Feţele obosite şi neliniştite le erau luminate de o lucire roşie; în spatele lor, noaptea era asemenea unui zid negru.
Numai că lemnele ardeau cu repeziciune şi ninsoarea cădea şi iar cădea.
Focul abia mai pâlpâia când aruncară în jar şi ultimul vreasc.
— Noaptea aproape că a trecut, zise Aragorn. Zorile nu-s departe.
— Dacă or să poată străpunge norii ăştia, mormăi Gimli. , >-
Boromir paraşi cercul si îşi aţinti privirile în întunericul din jur.
— Ninsoarea s-a mai potolit, îi anunţa el, la fel şi vântul. Frodo se uita obosit la fulgii care mai cădeau din întuneric,
dezvăluindu-şi preţ de o clipă albul în lumina focului muribund; dar multă vreme nu văzu nici un semn că ninsoarea s-ar fi rărit. Apoi, pe neaşteptate, când somnul începea din nou să-i dea târcoale, băgă de seamă că vântul încetase cu adevărat, iar fulgii se făceau tot mai mari şi mai rari. Pe nesimţite, o lumina palidă prinse a se desluşi în jur. În cele din urma, ninsoarea se opri de tot.
Pe măsură ce se lumina, ochilor lor li se dezvăluia o lume înecată în tăcere. Mai jos de refugiu se zăreau mormane, movile şi adâncimi fără forma, dedesubtul cărora poteca pe care înaintaseră ei cu greu se pierduse cu totul; dar înălţimile de deasupra stăteau ascunse în nori uriaşi, grei încă de ameninţarea zăpezii.
Gimli se uită în sus şi clatină din cap.
— Caradhras nu ne-a iertat, spuse el. Mai are destulă zăpadă de prăvălit asupra noastră. Cu cât facem mai repede cale întoarsă şi coborâm mai degrabă, cu atât mai bine.
Toţi îi dădură dreptate, dar drumul de întoarcere se dovedea greu şi nu i-ar fi mirat să le fie chiar cu neputinţa să-l străbată. Doar la câţiva paşi de foc, zăpadă era adâncă de câteva picioare, trecându-le hobbiţilor de cap; în unele locuri, vântul o viscolise, ridicând-o în mormane uriaşe la poala stâncii.
— Dacă ar merge Gandalf înaintea noastră cu o flacăra mare, ar putea să va croiască o poteca, spuse Legolas.
Pe elf furtuna nu-l tulburase prea tare şi era singurul dintre toţi care avea inima uşoara.
— Iar dacă elfii ar putea zbura pe deasupra muntelui, ar putea aduce soarele să ne salveze, i-o întoarse Gandalf. Numai că mie-mi trebuie ceva care să poată arde, doar n-am să dau foc la zăpadă.
— Ce să-i faci, ridică Boromir din umeri, acolo unde nu poate face capul, trage trupul, cum se zice la mine în ţara. Cel mai vânjos dintre noi trebuie să caute un drum. Vedeţi, chiar dacă totu-i acum acoperit de zăpadă, când am urcat aseară poteca noastră ocolea umărul ala de stâncă, acolo jos. Acolo a început să ne dea bătăi de cap ninsoarea. Dacă reuşim să ajungem în acel punct, s-ar putea că dincolo de el să ne fie mai uşor. Două sute de metri, nu cred că-s mai mulţi.
— Atunci hai să tăiem drum până acolo, tu şi cu mine, zise Aragorn.
Aragorn era cel mai înalt dintre ei, dar Boromir, cu puţin mai scund, era mai lat în umeri şi mai vânjos. O lua el primul, cu Aragorn pe urmele lui. Se îndepărtară încet, pentru ca, după câţiva paşi, să înceapă să se lupte cu nămeţii. Pe alocuri, zăpada le venea până la piept, şi adeseori Boromir părea mai degrabă să înoate sau să-şi sfredelească drum cu braţele, decât să meargă.
Legolas îi urmări o vreme cu un zâmbet pe buze, apoi se întoarse către ceilalţi.
— Aşa ziceţi voi, anume că cel mai puternic trebuie să caute drum? Eu zic altceva: lasă-l pe plugar la coarnele plugului, dar alege castorul ca să înoate în apă, iar ca să fugă uşor ca fulgerul pe deasupra ierbii şi a frunzelor sau pe deasupra zăpezii alege-l pe elf.
Zicând acestea, făcu un salt sprinten înainte, şi abia atunci băgă Frodo de seamă că elful nu avea cizme, ci o pereche uşoară de încălţări, aşa cum purta întotdeauna, iar tălpile abia dacă lăsau urme în zăpadă.
— Cu bine, îi zise Legolas lui Gandalf. Mă duc să caut soarele. Şi, iute ca un alergător pe nisip bătătorit, ţâşni înainte, îi depăşi cât ai clipi pe cei doi care se luptau cu nămeţii, făcându-le un semn de rămas-bun cu mâna, se depărtă ca fulgerul şi dispăru după colţul stâncos.
Ceilalţi aşteptară strânşi unul în altul, uitându-se după Boromir şi Aragorn până când aceştia deveniră doar două pete negre în albeaţa din jur. Curând, şi ei se făcură nevăzuţi. Timpul trecea. Norii coborâră şi nu după mult timp câţiva fulgi prinseră din nou să cadă.
Să fi trecut o oră, cu toate că lor li se păruse mult mai mult, când îl zăriră pe Legolas întorcându-se. Tot atunci reapărură Boromir Şi Aragorn de după stânca rămasă mult în urma elfului, trudind pe povârniş în sus.
— Ei, strigă Legolas fără să se oprească din fugă, n-am adus Soarele. Hoinăreşte pe câmpiile albastre de la miazăzi, iar cununa asta mică de zăpadă de pe colnicul Cornului Roşu nu-l tulbură câtuşi de puţin. Am adus în schimb o rază de speranţă pentru cei sortiţi să meargă pe picioarele lor. Cel mai mare nămete din câţi exista este chiar după colţul ala şi acolo aproape că s-au îngropat Vitejii noştri. Să moara de disperare şi alta nu, până ra-am întors eu şi le-am spus că nămetele era niţeluş mai mare că un perete. De cealaltă parte a lui, zăpada se subţiază dintr-o dată, iar şi mai jos e cât o păturică, numai bună să răcorească degeţelele hobbiţilor.