— Aha, ce v-am spus, mârâi Gimli. N-a fost o furtuna obişnuita. E reaua-voinţă a lui Caradhras. Nu-i iubeşte pe elfi şi pe gnomi, iar nămetele ala anume a fost pus acolo că să ne taie orice putinţa de scăpare.
— Dar, din fericire, Caradhras ăsta al tău a uitat că sunt şi oameni printre noi, zise Boromir, care tocmai atunci ajunsese lângă ei. Şi-ncă voinicoşi, dacă-mi daţi voie s-o spun; deşi oameni mai puţin bărbaţi, înarmaţi cu spade, v-ar fi fost mai de folos. Cu toate acestea, am deschis o poteca prin morman; şi pentru ăsta toţi cei care nu pot alerga cu aceeaşi uşurinţa că elfii s-ar cuveni să fie recunoscători.
— Dar cum să coborâm până acolo, chiar dacă aţi deschis drum prin zăpadă? întrebă Pippin, dând glas gândului tuturor hobbiţilor.
— Nu-ţi pierde speranţă, îl încuraja Boromir. Oi fi eu obosit, dar tot mi-a mai rămas ceva putere, şi lui Aragorn la fel. Noi îi ducem pe cei mici. Ceilalţi vor bate cu schimbul poteca în urma noastră. Hai, stăpâne Peregrin. Încep cu tine.
Îl ridică pe hobbit în spate.
— Prinde-te de gâtul meu. O să am nevoie de braţe, mai spuse el şi porni cu pas întins înainte.
Aragorn venea în urma cu Merry. Văzând poteca pe care o tăiase Boromir, fără vreo altă unealtă decât picioarele lui mari, Pippin se minună de forţa lui. Chiar şi aşa împovărat cum era acum, lărgea poteca pentru cei care veneau în spate, zvârlind din mers zăpada în lături.
Într-un târziu, ajunseră la marele morman. Era proptit peste poteca muntelui precum un zid vertical şi neaşteptat în acel loc, iar creasta lui ascuţită, ca şi cum ar fi fost tăiată cu cuţitul, se afla la o înălţime de două ori cât Boromir; dar prin mijlocul lui fusese bătătorită o deschizătură, arcuită asemenea unui pod. Merry şi Pippin fură lăsaţi jos de partea cealaltă a ei şi acolo aşteptară împreună cu Legolas ca să vină şi restul grupului.
Nu trecu mult şi Boromir se întoarse, purtându-l pe Sam. În urmă-i, pe poteca îngustă, dar bine bătătorită de-acum, venea Gandalf, aducându-l de căpăstru pe Bill, pe ale cărui poveri de pe spinare stătea cocoţat Gimli. Ultimul venea Aragorn, purtându-l pe Frodo. Trecură cu toţii prin deschizătură, dar abia puse Frodo piciorul jos de partea cealaltă, când, cu un huruit adânc, se rostogoli la vale o râpă de pietre şi baloturi de zăpadă. Pulberea de nea aproape că-i orbi pe călători, care se târâră până la peretele stâncii. Şi când văzduhul se limpezi, văzură că poteca era blocată în spatele lor.
— De-ajuns, de-ajuns! strigă Gimli. O ştergem cât putem de repede!
Şi cu adevărat, cu această ultimă răbufnire de răutate a piscului Cardhras păru să se risipească, de parcă muntele era mulţumit că invadatorii fuseseră înfrânţi şi-acum nu aveau să mai îndrăznească să se întoarcă. Ameninţarea zăpezii se depărta; norii se spărgeau, ziua devenea tot mai luminoasă.
Aşa după cum le spusese Legolas, descoperiră că stratul de zăpadă devenea tot mai subţire, pe măsură ce coborau, încât până şi hobbiţii puteau merge pe picioarele lor. Curând se găsiră din nou pe pragul neted de la capătul povârnişului abrupt, acolo unde simţiseră primii fulgi în noaptea dinainte.
Era târziu dimineaţă. De pe locul acela înalt se uitară în urmă, spre apus, la şesurile aflate la poale. Departe, între colinele răspândite la piciorul muntelui, se zărea văioaga din care porniseră să urce trecătoarea.
Pe Frodo îl dureau picioarele. Era îngheţat până-n măduva oaselor şi flămând; simţea că-l ia cu ameţeală la gândul că trebuia să coboare priporul acela lung şi chinuitor. Picăţele negre îi dansau în faţa ochilor Şi-i frecă, dar picăţelele negre nu dispărură. Departe sub el, dar mai sus de cele mai din vale dealuri, puncte întunecate se roteau în văzduh.
— Păsările spuse Aragorn, arătând într-acolo
— Nu mai are importanţă, răspunse Gandalf. Că-s bune sau rele, sau că n-au nimic de a face cu noi, trebuie să coborâm de îndată. N-o să aşteptăm o altă noapte nici măcar la genunchii piscului.
Un vânt rece năvăli în urma lor atunci când ei întoarseră spatele Trecătorii Cornului Roşu şi începură coborâşul istovitor. Cardhras îi înfrînsese.
IV
O călătorie în beznă
Se însera şi lumina cenuşie se stingea încă o dată cu repeziciune, atunci când ei făcură popas pentru noapte. Erau frânţi de oboseală. Neguri tot mai adânci învăluiseră munţii, iar vântul bătea rece. Gandalf se îndură şi mai dădu fiecăruia câte o înghiţitură de miruvor, licoarea din Vâlceaua Despicată. După ce isprăviră de mâncat, ţinură sfat.
— De bună seamă că în noaptea asta nu putem merge mai departe, spuse Gandalf Atacul din Trecătoarea Cornului Roşu ne-a istovit, trebuie să ne odihnim aici o vreme.
— Şi apoi încotro? vru să ştie Frodo.
— Călătoria şi misiunea încă nu s-au împlinit, răspunse Gandalf. N-avem altceva de ales decât să mergem înainte, sau să ne întoarcem în Vâlceaua Despicată.
Chipul lui Pippin se lumină vădit la simpla pomenire a întoarcerii în Vîlcea, Merry şi Sam îşi ridicară privirile, plini de speranţă. Aragorn şi Boromir însă nu făcură nici un gest Frodo arăta tulburat.
— Ce mi-aş dori să fiu acolo, spuse el. Dar cum să mă întorc fără să mă acopăr de ruşine — decât dacă, într-adevăr, nu e altă cale şi suntem cu toţii înfrânţi.
— Ai dreptate, Frodo, zise Gandalf, dacă ne întoarcem înseamnă că ne recunoaştem înfrânţi şi vom avea de îndurat şi mai mari înfrângeri. Dacă ne întoarcem acum, Inelul va trebui să rămână acolo: nu vom mai putea porni a doua oară la drum. Apoi, mai devreme sau mai târziu, Vâlceaua Despicată va fi asediată şi după un timp scurt şi amarnic va fi distrusă. Duhurile Inelului sunt duşmani de moarte, şi totuşi nu sunt decât umbrele puterii şi ale terorii pe care le-ar avea şi le-ar răspândi atunci când Inelul Stăpân s-ar afla din nou în mâinile stăpânului lor.
— Atunci trebuie să mergem înainte, dacă avem pe unde, oftă Frodo.
Sam se întunecă din nou la chip.
— Există o cale pe care o putem încerca, zise Gandalf. De la bun început, de când am cumpănit la această călătorie, m-am gândit la ea. Dar nu este un drum plăcut şi până acum nu v-am spus despre el. Aragorn s-a împotrivit până nu vom fi încercat calea peste munte.
— Dacă drumul e mai rău decât acela prin Trecătoarea Cornului Roşu, cugetă Merry, înseamnă că este cu adevărat rău. Dar mai bine ne-ai spune despre el, ca să ştim dinainte ce ne aşteaptă.
— Drumul despre care vă spun duce prin Minele Moriei, începu Gandalf.
Doar Gimli îşi ridică privirile; în ochii lui ardea înabuşit un foc. Ceilalţi fură cuprinşi de groază auzind numele. Chiar şi pentru hobbiţi, Moria era o legendă menită a-i înfiora.
— Poate că drumul duce în Moria, dar ce speranţă avem s-o şi străbată? întrebă Aragorn întunecat.
— Un nume rău prevestitor, zise Boromir. Şi nu văd ce rost are să mergem pe acolo. Dacă nu putem traversa munţii, atunci s-o luăm spre miazăzi, până ajungem la Strunga Rohan, unde oamenii îi privesc cu bunăvoinţă pe semenii mei, şi astfel urmăm drumul pe care am venit încoace. Sau putem să trecem de strungă şi să traversăm râul Isen înspre Ţărmul Vechi şi Lebennin, ca să intrăm în Gondor dinspre regiunile din vecinătatea mării.
— S-au schimbat multe, Boromir, de când ai venit tu spre miazănoapte, răspunse Gandalf. N-ai auzit ce v-am povestit despre Saruman? Cu el îmi voi avea propriile socoteli după ce se isprăveşte totul. Dar Inelul nu trebuie să se apropie de Isengard, dacă acest lucru poate fi împiedicat în vreun fel. Strunga Rohan ne este închisă atâta vreme cât îl însoţim pe Purtătorul Inelului.