Cât despre drumul mai lung, continuă Gandalf, nu ne putem îngădui să pierdem atâta timp. Ne-ar lua un an o asemenea călătorie şi ar trebui să străbatem multe meleaguri, e drept, pustii şi fără ascunzişuri tainice, şi nici aşa n-ar fi sigură călătoria. Ochii veghetori ai lui Saruman şi ai Duşmanului sunt aţintiţi într-acolo. Când ai venit spre miazănoapte, Boromir, erai în ochii Duşmanului doar un călător rătăcitor de la miazăzi, n-avea de ce să-i pese prea mult de tine; în mintea lui nu se gândea decât la Inel. Dar acum te întorci printre însoţitorii Inelului şi eşti în primejdie atâta vreme cât te afli cu noi. Primejdia creşte cu fiecare leghe pe care o străbatem spre miazăzi, sub cerul liber.
De când cu încercarea făţişă prin trecătoare, mă tem că situaţia noastră a devenit şi disperată. Nu văd să ne fi rămas prea multă speranţă, dacă nu ne facem nevăzuţi o vreme, pentru a ni se pierde urma. Prin urmare, sfatul meu este acela de a nu merge nici peste munţi şi nici să nu-i ocolim, ci s-o apucăm pe sub ei. Cel puţin acela e un drum pe care Duşmanul se aşteaptă cel mai puţin să-l urmăm.
— Nu ştim ce aşteaptă Duşmanul să facem, îl întrerupse Boromir. S-ar putea foarte bine să vegheze toate drumurile. Şi atunci, a intra în Moria ar însemna a intra într-o capcană, adică la fel de rău ca şi a bate la porţile Turnului Întunericului însuşi. Numele Moriei înseamnă negru.
— Vorbeşti fără să ştii când asemuieşti Moria cu fortăreaţa lui Sauron, răspunse Gandalf. Numai eu dintre voi toţi am fost vreodată în turnurile Seniorului Întunecimii, şi doar în sălaşul lui mai vechi şi mai neînsemnat din Don Guldur. Cei care trec de porţile Barad-dur nu se mai întorc. Dar nu v-aş duce spre Moria dacă n-ar fi speranţă de ieşire. Dacă sunt orci acolo, nu ne va fi bine, e adevărat. Dar cei mai mulţi orci din Munţii Ceţoşi au fost alungaţi sau nimiciţi în Batălia celor Cinci Armate. Vulturii mi-au dat de veste că orcii se strîng din nou din depărtări; mai există însă o nădejde că Moria este încă liberă.
Nu ştiu dacă nu cumva se află şi gnomii acolo, iar în vreo sală adâncă a străbunilor s-ar putea să se găsească Balin, fiul lui Fundon. Oricum ar sta lucrurile, trebuie să urmăm calea pe care suntem nevoiţi s-o urmăm.
— Am să urmez calea cu tine, Gandalf, spuse Gimli. Voi merge şi voi privi la sălile lui Durin, orice ne-ar aştepta acolo — dacă vei putea găsi porţile cele închise.
— Bine, Gimli. Îmi dai curaj. Vom căuta porţile împreună. Şi vom răzbi. Între ruinele gnomilor, mintea unui gnom e mai greu de tulburat decât aceea a elfilor sau a oamenilor sau a hobbiţilor. Dar nu ar fi pentru prima oară că intru în Moria. Multă vreme l-am căutat acolo pe Thrain, fiul lui Thror, după ce s-a pierdut. Am trecut prin ea şi am ieşit viu.
— Şi eu am trecut odată de Poarta Dimril, zise Aragorn încet; dar, cu toate că am ieşit iarăşi la lumină, am amintiri foarte rele. Nu-mi doresc să intru în Moria a doua oară.
— Iar eu nu doresc să intru nici măcar o dată, mărturisi Pippin.
— Nici eu, murmură Sam.
— De bună seamă că nu. Cine şi-ar dori? Dar întrebarea e: cine mă urmează dacă vă duc într-acolo?
— Eu, sări Gimli nerăbdător.
— Eu, oftă Aragorn din greu. M-ai urmat prin zăpadă până aproape de nenorocirea noastră a tuturor şi n-ai spus nici un cuvânt de mustrare. Acum am să te urmez — dacă această ultimă prevenire nu te înduplecă. Nu la Inel mă gândesc acum, şi nici la noi ceilalţi, ci la tine, Gandalf. Şi ascultă ce-ţi spun: dacă păşeşti dincolo de porţile Moriei, fii cu băgare de seamă.
— Eu nu mă duc, spuse Boromir, decât dacă toţi sunteţi împotrivă-mi. Ce spun Legolas şi Seminţia Mică? Nu trebuie s-auzim şi vocea Purtătorului Inelului?
— Eu nu doresc să intru în Moria, zise Legolas.
Hobbiţii rămaseră tăcuţi. Sam îl privi pe Frodo. Într-un târziu acesta vorbi:
— Nu doresc să merg, dar nici nu doresc să resping sfatul lui Gandalf. Vă rog, să nu hotărâm nimic până mâine dimineaţă. Va fi mai uşor pentru Gandalf să audă părerea noastră la lumina zilei, decât în întunericul ăsta rece. Cum mai urlă vântul!
La aceste vorbe, toţi rămaseră tăcuţi şi duşi pe gânduri. Auzeau vântul şuierând printre stânci şi copaci, iar hăurile pustii ale nopţii erau pline de urlete şi vaiete.
Deodată Aragorn sări în picioare.
— Cum mai urlă vântul! strigă el. Urlă cu voci-de-lup. Wargii au trecut Munţii înspre apus!
— Atunci mai trebuie să aşteptam până mâine dimineaţă? întrebă Gandalf. Ce v-am spus? A început vânătoarea! Chiar dacă trăim să vedem zorile, cine-şi mai doreşte acum să călătorească spre miazăzi pe timp de noapte cu lupii cei dezlănţuiţi pe urmele lui?
— Cât de departe e Moria? întrebă Boromir.
— Ştiam de o poartă la sud-vest de Cardhras, cam la cincisprezece mile în linie dreaptă şi douăzeci pe ocolite, răspunse Gandalf înverşunat.
— Atunci pornim imediat cum s-a luminat de ziuă, dacă putem, hotărî Boromir. Lupul pe care-l auzi e mai rău decât orcul de care te temi.
— Aşa e, încuviinţă Aragorn, potrivindu-şi mai bine sabia în teacă. Dar acolo unde urlă lupul dă târcoale şi orcul.
— Ah, de ce n-am urmat sfatul lui Elrond, murmură Pippin în urechea lui Sam. Nu-s făcut pentru aşa ceva. N-am moştenit îndeajuns spiţa lui Bandobras Muget de Taur: urletele astea-mi îngheaţă sângele în vine. Nu ştiu să mă fi simţit vreodată atât de nenorocit.
— Mie mi-a ajuns inima până-n vârful picioarelor, domnu’ Pippin, mărturisi Sam. Dar încă nu suntem sfârtecaţi şi sunt câţiva voinici aici cu noi. Nu ştiu ce-l aşteaptă pe bătrânu’ Gandalf, dar’ pun capul jos că nu-i pântecele unui lup.
Pentru a se putea apăra în timpul nopţii, însoţitorii Inelului urcară până în vârful colinei la poalele careia se adăpostiseră până atunci. Era înconjurată ca de o coroană de copaci bătrâni cu tulpini contorsionate, în apropierea cărora se afla un inel frânt, făcut din bolovani. În mijlocul lui aprinseră un foc, căci nu aveau nici o speranţă ca întunericul şi tăcerea să le şteargă urmele din faţa haitelor ce-i urmăreau.
Se aşezară în jurul focului, iar cei care nu făceau de veghe aţipiră şi dormiră un somn neliniştit. Bietul Bill, poneiul, tremura tot acolo unde stătea, scăldat în sudoare din cap până-n picioare. Urletul lupilor se auzea acum din toate părţile, uneori mai aproape, alteori mai departe. În bezna nopţii, multe perechi de ochi scăpărători puteau fi zărite iscodind de la marginea culmii. Unii înaintară chiar până la inelul de pietre. În dreptul unei spărturi între bolovani se desluşea o siluetă de lup întunecată, oprită acolo şi cu privirile aţintite asupra lor. Un urlet cutremurător izbucni din gâtlejul lui, de-ai fi zis că era căpetenia ce-şi striga haita să dea asaltul.
Gandalf se ridică în picioare şi păşi înainte, ridicându-şi toiagul în sus.
— Ascultă, cerber al lui Sauron! strigă el. Gandalf se află aici! Şterge-o dacă pui preţ pe blana ta scârboasă! Te jupoi de la coadă pân’ la bot dacă îndrăzneşti să păşeşti în cercul ăsta.
Lupul mârâi şi sări spre ei cu un salt uriaş. În aceeaşi clipă se auzi un plesnet ascuţit. Legolas dăduse drumul la arc. Urmă un schelălăit înfiorător şi silueta din aer se prăbuşi la pământ; săgeata elfică îi străpunsese gâtul. Ochii supraveghetori se stinseră dintr-o dată. Gandalf şi Aragorn se repeziră înainte, dar dealul era pustiu, iar haitele pornite la vânătoare dispăruseră. Peste tot în jur, întunericul se cufunda în tăcere şi nici un strigăt nu se mai apropie purtat de vânt.