Noaptea era târzie şi luna în al treilea pătrar cobora spre vest, lucind în răstimpuri printre norii sparţi. Brusc, Frodo tresări în somn. Ca din senin, o furtună de urlete izbucni cu furie şi sălbăticie de jur-împrejurul taberei. O mare haită de lupi se strânsese pe nesimţite şi îi atacă acum din toate părţile deodată.
— Încingeţi focul! strigă Gandalf către hobbiţi. Scoateţi spadele şi staţi spate în spate!
În lumina săltăreaţă, pe măsură ce vreascurile se aprindeau, Frodo zări nenumărate forme cenuşii sărind peste cercul de pietre. Şi mai multe le urmau. Prin gâtlejul unei căpetenii uriaşe Aragorn îşi înfipse sabia dintr-o singură mişcare; cu o singură retezătură Boromir seceră capul unei alteia. Lângă ei, Gimli stătea cu picioarele sale vânjoase, învârtindu-şi securea de gnom. Arcul lui Legolas zbârnâia.
În lumina unduitoare a focului, Gandalf păru deodată să crească: se înălţa ca o siluetă uriaşă, ameninţătoare, un monument al cine ştie cărui rege de demult al pietrelor, ridicat pe-un deal. Lăsându-se în jos precum un nor, el ridică o ramură arzândă şi păşi în întâmpinarea lupilor. Din faţa lui fiarele se retraseră. El aruncă ramura-flacără în văzduh. Aceasta scăpără cu o pară neaşteptată, ca un fulger; iar vocea lui Gandalf bubui ca tunetuclass="underline"
— Naur an edraith ammen! Naur dan i ngaurhoth! strigă el.
Se auzi un vuiet şi un pârâit şi copacul de deasupra lui explodă într-o vâlvătaie de frunze şi flori de foc. Limbile se întinseră de la un vârf la altul. Întregul deal era încoronat cu o lumină orbitoare. Săbiile şi pumnalele celor care se apărau sclipiră şi scăpărară. Ultima săgeată a lui Legolas se aprinse în aer în plin zbor şi se înfipse arzând drept în inima unei mari căpetenii de-a lupilor. Toţi ceilalţi o rupseră la fugă.
Încet-încet focul se stinse, până când nu mai rămase nimic altceva decât cenuşa care se scutura, şi scântei ici şi colo; un fum înecăcios se vălătucea deasupra tulpinilor arse ale copacilor şi se depărtă negru de colină atunci când primele semne ale zorilor apărură palide pe cer. Duşmanii fuseseră puşi pe fugă şi nu se mai întoarseră.
— Ce ţi-am spus, domnu’ Pippin? întrebă Sam, vârându-şi sabia în teacă. N-or să pună ei lupii laba pe el. Mare minune a fost asta, hotărât lucru. Mi-a făcut părul măciucă şi alta nu!
În lumina dimineţii, nu se zărea nici urmă de lup şi în zadar căutară cadavrele celor ucişi. Nici o altă urmă de bătălie în afara copacilor carbonizaţi şi a săgeţilor lui Legolas, care zăceau împrăştiate pe coama dealului. Erau nevătămate, doar din una nu mai rămăsese altceva decât vârful.
— Aşa cum m-am temut, spuse Gandalf. Lupii aştia n-au fost dintre cei obişnuiţi, care vânează flămânzi în sălbăticie. Să îmbucăm ceva la repezeală şi s-o luăm din loc!
În acea zi vremea se schimbă din nou, aproape ca la comanda unei puteri ce nu mai avea trebuinţă de zăpadă, pentru că ei părăsiseră de-acum trecătoarea — o putere ce dorea să aiba o zi senină în care tot ceea ce mişcă în pustietate să poată fi zărit de la mare depărtare. Vântul încetase de tot după ce în timpul nopţii începuse să bată dinspre nord spre nord-vest. Norii dispăruseră spre sud, iar cerul se deschisese albastru în înalt. Pe când stăteau ei pe muchia dealului, gata de plecare, o rază de soare palidă luci deasupra crestelor muntoase.
— Trebuie să ajungem la porţi înainte să apună soarele, zise Gandalf, altfel mă tem că nu mai apucăm să le zărim. Mult nu e de mers, dar drumul s-ar putea să fie încâlcit, căci Aragorn nu ne mai poate conduce; pe meleagurile astea n-a prea umblat; cât despre mine, o singură dată am nimerit sub peretele apusean al Moriei, şi asta cu mult timp în urmă. Acolo se află, mai spuse el, arătând spre sud-est, unde pantele munţilor coborau abrupte până la umbrele de la picioarele lor.
În depărtare se desluşea cu greu o linie de stânci golaşe, iar în mijlocul lor, mai înalte decât toate celelalte, un perete semeţ.
— Când am părăsit poteca, continuă Gandalf, v-am dus spre miazăzi, nicidecum spre punctul de unde plecaserăm, cum poate aţi băgat de seamă unii dintre voi. Şi bine am făcut, căci acum avem mai puţine mile de străbătut, şi e nevoie să ne grăbim. Să mergem.
— Nu ştiu ce să sper mai curând, zise Boromir întunecat la chip, să găsească Gandalf ceea ce caută, sau, ajungând la stâncă, să descoperim că porţile au dispărut pentru totdeauna. Şi una, şi alta par la fel de rele, şi mai degrabă ne văd prinşi între lupi şi peretele de stâncă. Luaţi-o înainte.
Gimli mergea în faţă, pas în pas cu vrăjitorul, într-atât era de nerăbdător să ajungă în Moria. Ei doi împreună îi conduceau pe însoţitorii Inelului înapoi, spre munţi. Singurul drum din străvechime spre Moria, dinspre vest, urmase lungul unui pârâu, Sirannon, care izvora de la picioarele stâncilor aflate în apropierea porţilor. Se prea poate însă ca Gandalf să se fi rătăcit, său poate că meleagul se schimbase întrucâtva în anii din urmă; căci nu dădu peste pârâu acolo unde se aşteptase să-l găsească, ci la câteva mile mai la sud de locul de unde porniseră.
Dimineaţa se apropia de ora amiezii, dar ei rătăceau încă şi orbecăiau pe întinderea aceea pustie, presărată cu pietre roşii. Nicăieri nu zăreau o sclipire de apă şi nu auzeau vreun zvon de curgere, peste tot numai pustiu şi uscăciune. Nici tu vieţuitoare, nici tu pasăre pe cer; dar ce avea să le aducă noaptea dacă-i prindea pe acel tărâm pierdut, nu cutezau să se gândească.
Deodată, Gimli, care o luase în fruntea tuturor, strigă în urmă către ei. Se cocoţase pe o movilă şi arăta spre dreapta. Grăbind pasul, văzură la picioarele lor un canal adânc şi îngust. Era gol, tăcut, abia dacă se zărea un firicel de apă ce se scurgea printre pietrele maronii, vârstate cu roşu, de pe fundul lui; dar pe malul de pe partea lor era o potecă, întreruptă şi pierdută în multe locuri, ce şerpuia printre pereţii în ruină şi dalele ce mărginiseră şi pavaseră odinioară o cale straveche.
— Ah! în sfârşit, iată-l! exclamă Gandalf. Pe acolo curgea pârâul Sirannon, Pârâul Porţii, aşa se numea. Dar nu-mi pot da seama ce s-a întâmplat cu apa; pe vremuri curgea repede şi tumultuoasă. Haideţi! Trebuie să ne grăbim. Am întîrziat.
Îi dureau picioarele şi erau obosiţi; cu toate acestea, s-au târât cu îndărătnicie multe mile de-a lungul potecii accidentate şi şerpuitoare. Soarele trecuse de amiază şi începea să coboare spre asfinţit. După un popas scurt şi ceva îmbucat în grabă, îşi continuară drumul. În faţa lor munţii îşi strângeau rândurile, dar poteca lor se afla într-o depresiune adâncă, de unde nu puteau zări decât coamele mai înalte şi tancurile îndepărtate de la răsărit.
În cele din urmă ajunseră la un loc unde poteca, ce până atunci se strecurase între malul canalului şi un povârniş abrupt la stângă, cotea brusc şi o luă din nou spre est. Dând cotul, drumeţii se treziră în faţa unei stânci puţin înalte, cam de cinci stânjeni, cu vârful retezat şi zimţat. Deasupra ei, un fuior de apă picura printr-o fisură largă ce părea să fi fost scobită de o cascadă ce fusese cândva vijelioasă şi bogată.
— Chiar că s-au schimbat lucrurile! exclamă Gandalf. Dar nu există nici o îndoială că acesta e locul. Asta e tot ce-a mai rămas din Cascada Scării. Dacă-mi amintesc bine, erau nişte trepte săpate în stâncă la dreapta lor, dar drumul principal o lua la stângă şi urca ocolit până pe platoul de deasupra. Pe vremuri, acolo era o vale puţin adâncă, dincolo de cascadă, chiar până la Porţile Moriei, şi prin ea curgea Sirannon, alături de drum. Să mergem şi să vedem cum mai stau lucrurile acum.