Găsiră treptele de piatră fără greutate. Gimli le urcă în pas vioi, urmat de Gandalf şi Frodo. Ajunşi sus, văzură că nu mai puteau merge pe acelaşi drum, şi pricina pentru secătuirea Pârâului Porţii li se dezvălui pe dată. În spatele lor, Soarele ce asfinţea umplea cerul apusean şi rece cu o lumină aurie, scăpărătoare. În faţa lor se întindea un lac negru şi neclintit. Nici cer şi nici apus nu se rasfrângeau în oglinda lui mohorâtă. Sirannon fusese zăgăzuit şi umpluse întreaga vale. Dincolo de apa ameninţătoare se ridicau stânci uriaşe, cu pereţi aspri apărând palizi în lumina tot mai stinsă: de neînlăturat şi de netrecut. Fără urmă de poartă sau intrare, fără fisuri sau crăpături, nimic din toate astea nu putea Frodo desluşi pe suprafaţa încruntată a pietrei.
— Ăia-s Pereţii Moriei, spuse Gandalf, arătând spre malul opus al apei. Şi acolo se află Poarta, cândva, Poarta Elfilor la capătul drumului dinspre Hollin, pe care am venit noi. Dar drumul acesta este blocat acum. Bănuiesc că nimeni dintre noi nu va dori ca la sfârşitul zilei să înoate în apa asta dătătoare de fiori. Mă duce cu gândul numai la lucruri rele.
— Trebuie să găsim o cale în jurul muchiei dinspre miazănoapte, îşi dădu Gimli cu părerea. Primul lucru pe care trebuie să-l facem e să urcăm pe poteca principală şi să vedem unde ne va duce. Chiar dacă n-ar fi nici un lac acolo, tot nu putem urca poneiul cu bagajele pe scări în sus.
— Oricum, nu putem duce bietul animal în adâncul Minelor, zise Gandalf. Drumul pe sub Munţi este întunecos şi sunt locuri strâmte şi abrupte pe care noi le putem străbate, dar el nu.
— Bietul şi bătrânul Bill! îl căină Frodo. La asta nu ne-am gândit. Şi bietul Sam. Oare ce-o să spună?
— Îmi pare rău, oftă Gandalf. Bietul Bill ne-a fost un tovarăş de nădejde şi mi se frânge inima că acum trebuie să-l lăsăm în voia sorţii. Dacă ar fi fost după mine, aş fi călătorit cu mai puţine bagaje, n-aş fi luat nici un animal cu mine, cu atât mai puţin pe acesta pe care-l îndrăgeşte Sam atâta. Tot timpul m-am temut că o să fim nevoiţi s-o apucăm pe aici.
Ziua se apropia de sfârşit şi stele reci sclipeau pe cer, sus, deasupra orizontului de la apus, atunci când drumeţii, după ce urcară cât putură de repede povârnişul, ajunseră pe malul lacului. În laţime, nu părea să aibă mai mult de şase-şapte sute de iarzi în punctul lui cel mai lat. Până unde se întindea spre sud nu-şi puteau da seama în lumina care se stingea; dar capătul dinspre nord nu se afla la mai mult de o jumătate de milă de locul unde se opriseră, iar între coamele stâncoase ce închideau valea şi marginea lacului se zărea o fâşie de pământ. Porniră cu pas grăbit înainte, căci încă mai aveau o milă sau două până la acel loc de pe malul îndepărtat spre care ţintea Gandalf; şi abia acolo aveau să găsească porţile.
Când ajunseră la colţul cel mai nordic al lacului, dădură peste un iaz puţin întins, ce le închidea drumul. Cu apa verde, stătătoare, desfăşurat ca un braţ vâscos, spre îngrăditura coamelor. Gimli păşi înainte nedescurajat şi descoperi că apa nu era adâncă, ci doar până la glezne. Ceilalţi îl urmară unul după altul, păşind cu grijă, căci sub plantele ce încărcau apa se găseau pietre alunecoase, acoperite cu muşchi, încât fiecare pas era nesigur. Frodo se cutremură de scârbă de câte ori atingea cu talpa acea apă întunecoasă şi mocirloasă.
Când Sam, ultimul dintre ei, ajunse cu Bill pe pământul uscat de pe malul celălalt, se auzi un fâşâit şi o plescăitură, ca şi când un peşte tulburase suprafaţa liniştită a apei. În aceeaşi clipă, întorcând toţi capetele, văzură cercuri, cu margini întunecate de umbrele luminii ce se stingea: inele mari se lărgeau tot mai mult dinspre un punct îndepărtat al lacului. Se auzi un bolborosit, apoi tăcere. Înserarea se făcu mai adâncă şi ultimele raze ale apusului fură învăluite în nori.
Gandalf grăbi şi mai mult pasul, iar ceilalţi îl urmară cât puteau ei de iute. Ajunseră pe fâşia de pământ dintre lac şi stânci: îngustă, în multe locuri abia dacă era lată de câţiva paşi, plină de stânci rostogolite şi pietre; găsiră totuşi o cărăruie, chiar pe lângă peretele stâncii, cât mai departe cu putinţă de apa întunecoasă. O milă mai la sud de-a lungul ţărmului ajunseră la stejarii-de-piatră. Cioturi şi ramuri frânte putrezeau în vâlcele, rămăşiţe, parese, ale unui fost desiş sau ale unui perete viu ce mărginise odinioară drumul de-a lungul văii inundate. Dar chiar sub stâncă se aflau, încă viguroşi şi plini de sevă, doi copaci înalţi, mai semeţi decât orice alt stejar ce-i fusese dat lui Frodo să vadă sau să-şi închipuie că puteau exista. Rădăcinile lor masive se întindeau de la stâncă până la marginea apei. Văzuţi de departe, din capul scărilor, păruseră nişte tufe pipernicite sub stâncile ce se desenaseră nedesluşit; acum însă, se înălţau mult deasupra capetelor, drepţi, întunecaţi, neclintiţi, aruncând umbre noptatice adânci în jurul lor, stând ca nişte coloane de strajă la capătul drumului.
— Aşa deci, am ajuns, îi anunţă Gandalf. Aici se sfârşea Drumul Elfilor ce venea de la Hollin. Stejarul-de-piatră era simbolul celor care locuiau pe acele meleaguri şi l-au plantat aici ca să însemne hotarul pământului lor; căci Poarta de Apus a fost făcută mai cu seamă pentru a le servi în negoţul lor cu Seniorii Moriei. Acelea au fost zile fericite, când încă exista prietenie între seminţii, chiar şi între gnomi şi elfi.
— N-a fost vina gnomilor că această prietenie a luat sfârşit, spuse Gimli.
— N-am auzit să fi fost vina elfilor, ripostă Legolas.
— Eu am auzit şi de una, şi de alta, îi opri Gandalf, şi n-am să-mi spun părerea acum. Dar, vă rog pe voi doi măcar, Legolas şi Gimli, să fiţi prieteni şi să mă ajutaţi. Am nevoie de amândoi. Porţile sunt închise şi ascunse şi, cu cât le vom găsi mai repede, cu atât va fi mai bine. Noaptea stă să cadă.
Întorcându-se către ceilalţi, spuse:
— În timp ce eu caut, vreţi, vă rog, să vă pregătiţi pentru intrarea în Mină? Căci mă tem că aici suntem nevoiţi să ne luăm rămas-bun de la bunul nostru animal de povară. Va trebui să lăsaţi deoparte cât mai multe dintre lucrurile aduse cu noi pentru vreme rea: nu vă vor fi de trebuinţă înăuntru şi nici, trag nădejde, când vom răzbi de partea cealaltă şi ne vom continua călătoria spre Miazăzi. Fiecare va lua o parte din ceea ce a dus poneiul, mai cu seamă merindele şi burdufurile cu apă.
— Da’, domnu’ Gandalf, nu-l poţi lăsa pe sărmanu’ şi bătrânu’ Bill în locul ăsta uitat de lume! strigă Sam, mânios şi tulburat. Nu îngădui aşa ceva şi cu asta basta. După ce-a străbătut atâta amar de drum şi după toate cele!
— Îmi pare rău, Sam, spuse vrăjitorul. Dar, când se va deschide Poarta, nu cred că vei fi în stare să-l târăşti pe Bill înăuntru în lunga beznă a Moriei. Va trebui să alegi între Bill şi Stăpânul tău.
— L-ar urma pe domnu’ Frodo şi-ntr-o văgăună de dragon dacă-l duc eu, protestă Sam. Ar fi totuna cu a-l omorî dacă-l părăsesc aici, cu toţi lupii ăştia care dau târcoale.
— Nu va fi totuna cu a-l omorî, aşa gândesc, zise Gandalf. Îşi puse mâna pe capul poneiului şi vorbi cu voce scăzută:
— Du-te cu vorbe de povaţă şi ocrotire. Eşti un animal înţelept, ai învăţat multe în Vâlceaua Despicată. Caută să ajungi în locuri de păşunat şi apoi la Elrond acasă, sau oriunde vei voi tu să mergi. Haide, Sam, adăugă el. Va avea la fel de multe şanse ca şi noi să scape de lupi şi să ajungă acasă întreg şi nevătămat.
Sam stătea abătut lângă ponei, fără să spună ceva. Părând a înţelege ce se întîmplă, Bill îl amuşină, punându-şi botul lângă urechea lui Sam. Sam izbucni în lacrimi şi, mai mult pe orbecăite, începu să desfacă toate curelele şi să descarce calabalâcul de pe spinarea poneiului, aruncându-l pe jos. Ceilalţi se apucară să aleagă dintre lucruri, punând deoparte tot ce putea fi lăsat în urmă şi împărţind restul între ei.