După ce isprăviră treaba asta, se întoarseră spre Gandalf. Bătrânul părea să nu fi făcut nimic. Stătea între cei doi copaci şi se uita ţintă la peretele gol al stâncii, ca şi cum ar fi dorit să sfredelească o gaură în ea doar cu puterea ochilor. Gimli se mişca de colo-colo, ciocanind stânca din loc în loc cu toporul lui. Legolas stătea lipit de stâncă, parcă în ascultare.
— Bun, iată-ne gata pregătiţi, zise Merry, dar unde sunt Porţile? Nu văd nici una.
— Porţile gnomilor nu sunt făcute să fie văzute atunci când sunt închise, explică Gimli. Sunt invizibile, şi nici chiar Stăpânii lor nu le pot găsi şi nu le pot deschide dacă le este uitată taina.
— Doar că această Poartă n-a fost făcută ca o taină cunoscută doar de gnomi, spuse Gandalf, prinzând brusc viaţă şi răsucindu-se spre ei. Atâta vreme cât lucrurile nu-s cu totul schimbate, ochii ce ştiu ce caută pot să descopere semnele.
Înaintă până la zid. Chiar între cele două umbre aruncate de copaci se găsea o suprafaţă netedă, peste care el îşi trecu mâinile într-o parte şi-n alta, murmurând aproape neauzit nişte vorbe. Apoi făcu un pas îndărăt.
— Uitaţi! Acum puteţi vedea ceva?
Luna strălucea pe suprafaţa cenuşie a stâncii; dar, o vreme, ceilalţi nu zăriră nimic. Apoi, treptat, pe locul peste care trecuseră mâinile vrăjitorului apărură nişte linii şterse, ca nişte vinişoare firave de argint ce străbat o piatră. La început doar ca nişte fire palide de zăbranic, atât de fine, încât abia dacă sclipeau când le prindea luna în razele ei, dar, încetul cu încetul, se lăţiră tot mai mult şi deveniră tot mai limpezi, până când li se putu desluşi desenul.
În partea de sus, până unde putea Gandalf să ajungă, se găsea un arc din litere împletite între ele, scrise în alfabetul elf. Dedesubt, deşi din loc în loc firele se pierdeau sau erau întrerupte, se descifra conturul unei nicovale şi al unui ciocan, deasupra cărora se zărea o coroană cu şapte stele. Sub acestea, doi copaci, fiecare purtând mai multe în primul pătrar. Mai clar ca toate celelalte strălucea în mijlocul porţii o singură stea cu multe raze.
— Acestea sunt însemnele lui Durin! strigă Gimli.
— Şi aici e Copacul Elfilor Nobili, adaugă Legolas.
— Şi Steaua Casei de Feanor, continuă Gandalf. Sunt lucrate din ithildin ce oglindesc doar lumina stelelor şi a lunii şi nu străluceşte decât când este atins de cineva care rosteşte vorbe de acum de mult uitate în Pământul de Mijloc. Eu le-am auzit de mult de tot şi a trebuit să mă gândesc adânc pîn-am putut să mi le reamintesc.
— Ce stă scris acolo? întrebă Frodo, care încerca să descifreze inscripţia de pe arc. Credeam că ştiu alfabetul elfic, dar literele astea nu le pot citi.
— Cuvintele sunt în limba elfică vorbită în Zilele de Odinioară la Apus de Pământul de Mijloc, răspunse Gandalf. Dar ele nu spun nimic important pentru noi. Spun doar atât: Porţile lui Durin. Stăpânul Moriei. Rosteşte, prietene, şi intră, iar dedesubt, cu litere mici şi aproape şterse, spune aşa: Eu, Narvis, le-am făcut. Celebriombur din Hollin le-a lucrat.
- Ce înseamnă rosteşte, prietene, şi intră? vru să ştie Merry.
— E foarte limpede, zise Gimli. Dacă eşti prieten, spune parola şi porţile se vor deschide, iar tu poţi intra.
Aici stă scris cu alfabet Feanorian după cum e felul în Beleriand: Enngn Durin Aran Moria:pedo mellon a minno. Im Narbi hain echant: Celebrimboro Eregion teithant i thibo hin.
— Da, făcu Gandalf gânditor, aceste porţi sunt, probabil, Stăpânite prin cuvinte. Unele porţi de-ale gnomilor se deschid doar în anumite momente, sau doar pentru cei meniţi anume; altele au încuietori şi chei de care tot ai nevoie, chiar şi când momentul şi vorbele sunt cele potrivite şi ştiute. Porţile acestea n-au chei. Pe vremea lui Durin nu erau tainice. Stăteau de obicei deschise şi erau semne puse anume să-ţi arate drumul spre ele. Dar dacă erau închise, oricine cunoştea cuvântul de deschidere a lor putea să-l rostească şi să le treacă pragul. Cel puţin aşa se spune din bătrâni, n-am dreptate, Gimli?
— Ba ai, răspunse gnomul. Dar care e acel cuvânt nimeni nu-şi mai aminteşte. Narvi şi meşteşugul lui şi toţi cei de-un neam cu el au dispărut de pe faţa pământului.
— Dar tu cunoşti cuvântul, Gandalf? i se adresă Boromir mirat.
— Nu, răspunse vrăjitorul.
Ceilalţi îl priviră disperaţi: doar Aragorn, care-l ştia bine pe Gandalf, rămase tăcut şi nepăsător.
— Atunci ce rost a avut să ne aduci în locul ăsta blestemat? strigă Boromir, uitându-se peste umăr, înfiorat, la apa întunecată. Ne-ai spus că odată ai trecut prin Mina. Cum de-a fost cu putinţă, dacă n-ai ştiut-cum să intri?
— Răspunsul la prima ta întrebare, Boromir, spuse vrăjitorul, este că nu cunosc cuvântul — încă. Dar vom vedea în curând. Şi, adaugă el cu o scăpărare în ochi pe sub sprâncenele stufoase, poţi prea bine să te întrebi care-i rostul faptelor mele abia după ce s-au dovedit zadarnice. Cât despre cealaltă întrebare a ta: te îndoieşti de povestea mea? Sau nu mai ai putere de judecată? Nu pe aici am intrat. Ci pe la Răsărit.
Şi dacă vrei să ştii, am să-ţi spun că aceste porţi se deschid înspre afară. Dinăuntru le poţi împinge cu mâinile. De afară nimic nu le clinteşte, afară doar de vraja poruncii. Nu pot fi împinse cu forţa înspre înăuntru.
— Şi atunci ce-ai să le faci? întrebă Pippin, fără să se înspăimânte de sprâncenele zburlite şi încruntate ale vrăjitorului.
— Am să ciocănesc în poartă cu căpăţâna ta, Peregrin Took, îl luă vrăjitorul în răspăr. Dacă nici asta n-o să le clintească, iar eu voi fi lăsat în pace cu toate întrebările astea nătângi, o să caut vorbele magice.
Odată ştiam toate vrăjile în toate limbile elfilor sau ale oamenilor sau ale orcilor, ce erau folosite pentru aşa ceva. Îmi mai amintesc încă două sute dintre ele fără să-mi chinui mintea. Dar cred că n-o să fie nevoie decât de câteva încercări. Şi nu va trebui să-i cer lui Gimli ajutorul pentru cuvintele din limba gnomilor cea tainică, pe care n-o dezvăluie nimănui. Vorbele magice erau în elfică, la fel şi scrisul de pe arcul de piatră. Nu mă prea îndoiesc de asta.
Se apropie din nou de stâncă şi cu toiagul atinse steaua de argint din mijloc, sub semnul nicovalei.
spuse el cu voce poruncitoare.
Liniile de argint pieiră, dar piatra cenuşie şi goală nu se clinti.
De multe ori repetă el vorbele astea, altfel ordonate, sau schimbând câte un cuvânt sau altul. Apoi încercă şi alte formule magice, una după alta, vorbind când mai repede şi mai tare, când rar şi şoptit. Rosti multe cuvinte din limba elfică. Dar de întâmplat nu se întâmplă nimic. Stânca se înălţa în noapte, infinitele stele erau toate aprinse, vântul sufla rece şi porţile rămâneau închise.
Gandalf se apropie încă o dată de perete şi, ridicându-şi braţele, vorbi cu o voce poruncitoare şi tot mai mânioasă. Edro, edro! strigă el şi îşi izbi toiagul în stâncă. Deschide-te, deschide-te! urlă şi apoi rosti aceeaşi poruncă în toate limbile ce fuseseră rostite vreodată la vest de Pământul de Mijloc. Apoi îşi aruncă la pământ toiagul şi se aşeză tăcut.