În acea clipă, de foarte departe, vântul aduse până la urechile lor ciulite urletul lupilor. Bill poneiul tresări înspăimântat, iar Sam sări lângă el şi-i şopti ceva la ureche.
— Nu-l lăsa să fugă, îl povăţui Boromir. Se pare că încă vom avea nevoie de el, dacă nu dau lupii peste noi. Ah, ce mai urăsc iazul ăsta împuţit!
Se aplecă şi, culegând de pe jos o piatră mare, o aruncă departe, în apa neagră.
Piatra dispăru cu un plescăit moale; dar tot atunci se auziră un foşnet şi un bolborosit. Cercuri mari, încreţite, se formară în jurul locului unde căzuse piatra, mişcându-se încet spre piciorul stâncii.
— De ce-ai făcut ăsta, Boromir? îl mustră Frodo. Şi eu urăsc lacul ăsta şi mi-e teamă. Nu ştiu de ce anume: nu de lupi, nici de întunericul din spatele porţilor, ci de altceva. Mi-e teamă de lac. Nu-l tulbura.
— Tare-aş vrea să putem pleca, se tângui Merry.
— De ce nu se grăbeşte Gandalf să facă ceva? scânci Pippin.
Gandalf nu lua seama la ei. Stătea cu capul plecat, ori din pricina disperării, ori fiindcă era prea adâncit în gânduri. Urletul sinistru al lupilor se auzi din nou. Încreţiturile apei crescură şi se apropiară şi mai mult; unele săltau de-acum pe mal.
Cu un gest brusc, care-i sperie pe toţi, vrăjitorul sări în picioare. Râdea.
— L-am găsit! strigă el. Bineînţeles, bineînţeles! Absurd de simplu, ca toate ghicitorile când găseşti răspunsul.
Îşi culese toiagul, se apropie de stâncă şi spuse cu voce limpede: Mellon!
Steaua luci scurt şi iar pieri. Apoi, fără nici un zgomot, o poartă mare prinse contur, deşi până atunci nu se zărise nici o crăpătură sau balama. Încet, se împărţi în două la mijloc şi începu să se deschidă în afară, centimetru cu centimetru, până când ambele porţi se dădură la o parte şi se lipiră de perete. Prin deschiderea ei se zărea o scară înecată în umbre, urcând pieptiş; dar după primele trepte, întunericul era mai adânc decât noaptea. Uimiţi, drumeţii căscară ochii mari.
— Vasăzică tot m-am înşelat, spuse Gandalf, şi Gimli la fel. Dintre toţi, doar Merry a fost pe calea cea bună. Cuvântul ce deschidea porţile a stat scris pe arcul de boltă tot timpul! Tălmăcirea ar fi trebuit să sune astfeclass="underline" Rosteşte Prieten şi intră. Nu trebuia decât să rostesc cuvântul elfic pentru prieten şi uşile se deschideau. Foarte simplu. Prea simplu în zilele astea pline de suspiciune pentru un învăţat într-ale istoriilor. Zilele acelea de demult au fost mai fericite. Şi-acum să mergem.
Păşi înainte şi puse piciorul pe prima treaptă. Dar în aceeaşi clipă se petrecură mai multe lucruri deodată. Frodo simţi cum îl apucă ceva de gleznă şi căzu ţipând. Bill poneiul necheză înspăimântat şi, făcând stângă-mprejur, se repezi în noapte, de-a lungul lacului. Sam ţâşni după el, dar, auzind ţipătul lui Frodo, fugi înapoi, plângând şi blestemând. Ceilalţi se răsuciră şi văzură apele lacului clocotind, de parcă o armată întreagă de şerpi ar fi venit înotând dinspre capătul lui sudic.
Din apa se târâse în afară un tentacul lung şi suplu, verde-pal, fosforescent, ud. La capăt avea nişte degete care se încleştaseră pe glezna lui Frodo şi acum îl trăgeau spre apă. Căzut în genunchi, Sam încerca să-l reteze cu pumnalul.
Braţul îi dădu drumul lui Frodo şi tot atunci Sam îl prinse în braţe, trăgându-l înapoi şi strigând după ajutor. Douăzeci de alte braţe ţâşniră din apă. Apa neagră fierbea, iar văzduhul era greu de o duhoare cumplită.
— Intraţi pe poartă! Pe scări! Repede! strigă Gandalf, sărind înapoi.
Scoţându-i din starea de groază ce părea să-i fi pironit locului pe toţi, în afară de Sam, Gandalf îi mână înainte.
Tocmai la timp. Sam şi Frodo urcaseră câteva trepte doar, iar Gandalf începea să urce, când tentaculele apucătoare se zvîrcoliră pe fâşia de ţărm şi prinseră a pipăi cu degetele lor peretele de stâncă şi porţile. Unul chiar şerpui până pe prag, lucind în lumina stelelor. Gandalf se răsuci şi se opri. Dacă se gândea la cuvântul care ar fi putut să închidă porţile pe dinăuntru, efortul său era inutil. Multe braţe încolăcite prinseră cele două porţi şi, cu o forţă teribilă, le învârtiră în jurul balamalelor. Cu un ecou înfiorător, uşile se trântiră şi toată lumina pieri. Piatra masivă fu străbătută de un zgomot surd, ca de ceva ce se sparge şi crapă.
Prinzându-se de braţul lui Frodo, Sam se prăbuşi pe o treaptă în întunericul deplin.
— Bietu’ şi bătrânu’ Bill, spuse el cu o voce sugrumată. Sărmanu’ Bill! Lupi şi şerpi! Şerpii l-au dat gata. A trebuit să aleg, domnu’ Frodo. A trebuit să vin cu domnia voastră.
Îl auziră pe Gandalf coborând treptele şi izbindu-şi toiagul în Porţi. Piatra vibră, treptele tremurară, dar porţile rămaseră închise.
— Măi, măi, făcu vrăjitorul. Galeria este acum închisă în urma noastră şi nu avem decât o singura cale de ieşire — de partea cealaltă a munţilor. Din zgomotele pe care le aud, mă tem că au fost îngrămădite pietre şi copacii au fost dezrădăcinaţi şi aruncaţi de-a curmezişul porţii. Îmi pare rău, căci copacii erau minunaţi şi creşteau de atâta vreme.
— Am simţit că ne pândea ceva îngrozitor din clipa în care am atins prima oară apa cu piciorul, zise Frodo. Ce-a fost acel ceva acolo, ori poate au fost mai multe?
— Nu ştiu, mărturisi Gandalf, dar braţele au fost mânate de un singur ţel. Ceva s-a furişat, sau a fost împins afară din apele întunecate de sub munţi. În ungherele adânci ale lumii sunt fiinţe mai străvechi şi mai cumplite decât orcii.
Nu-şi rosti cu voce tare gândul că, orice ar fi fost ceea ce sălăşluia în lac, primul pe care-l înhăţase dintre ei toţi fusese Frodo.
Boromir murmură ceva pentru sine, dar ecoul pietrelor întoarse murmurul într-o şoaptă răguşită pe care toţi o auziră:
— În ungherele adânci ale lumii. Şi într-acolo ne-ndreptăm noi acum, împotriva voinţei mele. Cine ne va arăta drumul în locul ăsta întunecos ca un mormânt?
— Eu, răspunse Gandalf, iar Gimli va merge alături de mine. Urmaţi-mi toiagul.
Urcând treptele cele mari şi trecând în fruntea lor, el îşi ridică toiagul şi în vârful lui se zări o lucire palidă. Scara lată era solidă, fără nici o stricăciune. Două sute de trepte numărară, unele mai late şi altele mai înguste; iar Ia capătul lor dădură peste o galerie boltită, cu podeaua dreaptă ce ducea adânc în întuneric.
— Să ne aşezăm, să ne odihnim şi să îmbucăm ceva aici, pe platformă. Căci sală de mese n-o să găsim, propuse Frodo.
Începuse să scape de groaza braţului-menghină şi dintr-o dată i se făcuse teribil de foame.
Propunerea lui fu primită de toţi cu bucurie; se aşezară pe treptele de sus, siluete neclare în întunecime. După ce isprăviră de mâncat, Gandalf dădu fiecăruia câte o a treia sorbitură din miruvor, licoarea din Vâlceaua Despicată.
— Din păcate se va isprăvi şi asta în curând, zise el, dar cred că avem nevoie de-o înghiţitură după groaza de la poartă. Şi dacă nu ne ajută norocul, o să avem nevoie de tot ce-a mai rămas înainte să ajungem de partea cealaltă. Să avem grijă şi de apă. Sunt multe izvoare şi fântâni în galerii, dar nu trebuie atinse. S-ar putea să nu avem unde să ne umplem burdufurile şi clondirurile până nu ajungem în Valea Pârâiaşului Tainic.
— Cât o să facem până acolo? întrebă Frodo.
— Nu pot spune, răspunse Gandalf. Depinde de multe. Dar dacă mergem drept, fără întâmplări nefericite şi fără să ne rătăcim, o să ne ia trei sau patru marşuri, aşa nădăjduiesc. Nu pot fi mai puţin de patruzeci de mile între Poarta de Apus şi Poarta de Răsărit în linie dreaptă iar drumul poate să fie tare întortocheat.