După acest popas scurt, porniră din nou la drum. Toţi erau nerăbdători să încheie călătoria cât mai repede cu putinţă şi erau hotărâţi, oricât ar fi fost de obosiţi, să mărşăluiască alte câteva ore bune. Gandalf mergea tot în frunte. În mâna stângă ţinea ridicat toiagul său lucitor, a cărui rază abia dacă lumina drumul de sub picioare; în dreapta îşi ţinea sabia, pe Glamdring. În urma lui venea Gimli, cu ochii scăpărând în lumina palidă atunci când îşi întorcea capul dintr-o parte în alta. În spatele gnomului, Frodo, şi el cu sabia lui scurtă, Sting, în mână. Nici o rază nu scăpără din tăişurile celor două săbii; ceea ce le aducea oarecare uşurare, căci, fiind lucrate de fierarii elfi în Zilele de Odinioară, săbiile acestea aveau o lucire rece atunci când se aflau în preajma vreun orc. După Frodo veneau Sam şi apoi Legolas, hobbiţii mai tineri şi Boromir. În întunericul din urmă de tot venea Aragorn, posomorât şi tăcut.
Galeria coti de câteva ori, apoi prinse a coborî. Şi coborî întruna o bucată bună de vreme înainte să o ia din nou drept. Aerul era tot mai încins şi sufocant, dar nu respingător, şi din timp în timp simţeau curenţi ceva mai reci ce le răcoreau feţele, venind dinspre deschideri doar bănuite în pereţii laterali. Păreau să fie multe asemenea deschideri. În raza palidă a toiagului vrăjitorului, Frodo apucă să vadă scări şi bolţi, coridoare şi tuneluri urcând, coborând abrupt sau doar deschizîndu-se oarbe de ambele părţi. Atât de multe erau, încât îl zăpăceau şi cu greu şi le-ar fi putut aminti.
Gimli nu prea avea cu ce să-l ajute pe Gandalf, în afară doar de curajul său îndărătnic. Cel puţin nu era tulburat, aşa ca ceilalţi, de întuneric. Adeseori vrăjitorul se sfătuia cu el acolo unde încrucişările de galerii îl puneau în încurcătură; dar tot Gandalf era cel care avea ultimul cuvânt, de fiecare dată. Minele Moriei erau mai întinse şi mai întortocheate decât îşi putea închipui Gimli, oricât ar fi fost el fiul lui Gloin, gnomul din rasă de munte. Pentru Gandalf, amintirile îndepărtate legate de o călătorie făcută cu atâţia amar de ani în urmă îi erau de prea puţin ajutor, dar chiar şi în bezna aceea şi în ciuda atâtor cotituri ale drumului el ştia încotro dorea să meargă, astfel că nu şovăia atâta vreme cât exista o cale ce ducea spre ţinta lui.
— Nu vă temeţi, îi încurajă Aragorn.
Se opriseră ceva mai mult decât în alte dăţi, iar Gandalf şi Gimli şuşoteau împreună; ceilalţi se strânseseră în urma lor, aşteptând neliniştiţi.
— Nu vă temeţi. Am fost cu el în multe călătorii, chiar dacă în nici una atât de întunecoasă; în Vâlceaua Despicată sunt poveşti despre fapte de-ale sale mult mai măreţe decât tot ce mi-a fost dat să văd. Nu se va rătăci — atâta vreme cât există o cale ce poate fi găsită. Ne-a adus aici înăuntru cu toată frica noastră, dar ne va scoate de aici, oricât l-ar costa asta. Mai degrabă vă puteţi încrede în el să găsească drumul spre casă într-o noapte fără lună, decât în pisicile Reginei Beruthiel.
Grupul avea noroc cu o asemenea călăuză. Căci n-aveau nici lămpaşele cu ei şi nici alt material din care să-şi facă torţe; în zăpăceala disperată de la porţi, multe lucruri rămăseseră în urmă. Dar fără nici un fel de lumină ar fi ajuns curând la mare ananghie. Nu numai că erau puzderie de căi între care să aleagă, ci în multe locuri se găseau gropi, puţuri şi fântâni negre pe marginile galeriei, ce răspundeau cu ecou paşilor lor. Fisuri şi genuni în pereţi şi podea, şi când şi când numai ce se deschidea o crăpătură chiar în faţa picioarelor lor. Cea mai lată fusese de şapte picioare, iar lui Pippin i-a trebuit multă vreme până a reuşit să-şi facă destul curaj ca să sară peste prapastia aceea grozavă. Sunetul vijelios al unei ape răsună din adânc, ca şi cum o roată uriaşă de moară s-ar fi învârtit în fundul hăului.
— Sfoară, murmură Sam. Ştiam eu c-o să-mi trebuiască dacă n-o am la mine.
Cu cât aceste pericole se îndeseau, cu atât înaintarea lor devenea mai înceată. Aveau de-acum impresia că se învîrteau în cerc la temeliile munţilor. Erau mai mult decât sfârşiţi de oboseală; cu toate acestea, nu le dădea ghes gândul de a se opri undeva. Frodo prinsese ceva curaj după ce scăpase de braţele-menghină şi după ce mâncase şi luase o înghiţitură din licoare; dar de la o vreme îl stăpânea o nouă nelinişte, ce se preschimba în frică. Deşi în Vâlceaua Despicată fusese tămăduit după lovitura provocată de pumnal, rana aceea urâtă nu rămăsese fără urmări. Simţurile sale erau mai ascuţite, prinzând mai repede de veste despre ceea ce nu putea fi zărit. Un semn al schimbării pe care-l băgase curând de seamă era acela că putea vedea în întuneric mult mai bine decât oricare altul dintre tovarăşii săi, poate în afară de Gandalf. Şi, oricum, era purtătorul Inelului: îi atârna pe piept legat de lanţ şi când şi când îi părea ca o mare greutate. Simţea dincolo de orice îndoială răul aflat deasupra şi răul din urma lor, dar nu spunea nimic despre aceasta. Strângea şi mai vîrtos mânerul săbiei şi-şi continua drumul cu îndîrjire.
Cei din urma lui vorbeau arar, şi atunci doar în şoapte grăbite. În afară de propriii lor paşi nu se auzea alt zgomot: bufniturile înfundate ale picioarelor de gnom ale lui Gimli; călcătura grea a lui Boromir; pasul uşor al lui Legolas; tropăitul moale, abia auzit, al tălpilor hobbiţilor; şi, în spate, paşii rari, fermi, ai lui Aragorn, cu picioarele lui lungi. Când se opreau câte un moment, n-auzeau absolut nimic, decât poate, din când în când, susuratul şi picurul stins al unei ape nevăzute. Cu toate acestea, Frodo începu să audă, sau doar îşi imagina că aude, şi altceva: ca o călcătură stinsă a unor tălpi goale şi moi. Niciodată îndeajuns de puternică, nici îndestul de aproape, ca să fie sigur de ceea ce auzea; dar, odată început, sunetul acela nu se curma atâta vreme cât însoţitorii Inelului erau în mişcare. Şi totuşi nu putea fi vorba de ecou, căci atunci când se opreau, tropăitul continua puţin de unul singur şi abia apoi înceta.
Trecuse de miezul nopţii când intraseră în Minele Moriei. Mergeau de câteva ore bune, doar cu câteva popasuri scurte, când Gandalf ajunse la primul obstacol cu adevărat serios. Înaintea lui se găsea o arcadă mare, din care se desfaşurau trei coridoare: toate duceau în aceeaşi direcţie generală: spre răsărit; dar coridorul din stânga se prăvălea, în timp ce al treilea, cel din dreapta, urca, iar cel din mijloc părea să ducă drept înainte, neted şi orizontal, însă foarte îngust.
— De locul ăsta nu-mi amintesc câtuşi de puţin, spuse Gandalf, stând nehotărât sub boltă.
Îşi ridică toiagul, în speranţa că va găsi nişte semne sau vreo inscripţie care să-l ajute în alegere; dar nimic de acest fel nu se zărea.
— Sunt prea obosit să mă hotărăsc, clătină el din cap. Şi mă gândesc că şi voi sunteţi la fel de obosiţi ca şi mine, dacă nu şi mai şi. Am face bine să poposim aici pentru restul nopţii. Ştiţi ce vreau să spun. Aici e întotdeauna întuneric, dar afară Luna coboară spre asfinţit şi a trecut mai mult de jumătate din noapte.
— Săracu’ Bill, oftă Sam. Mă-ntreb pe unde-o fi. Nădăjduiesc că lupii nu l-au înhăţat încă.
La stânga marii arcade descoperiră o uşă de piatră: stătea pe jumătate închisă, dar se deschidea uşor la o simplă împingere. În spatele ei părea să fie o încăpere săpată în stâncă.
— Încet! încet! strigă Gandalf când Merry şi Pippin dădură buzna bucuroşi să descopere un loc unde să se poată odihni măcar cu sentimentul că erau oarecum la adăpost faţă de cum ar fi fost în galeria aceea deschisă. Uşurel! încă nu ştiţi ce-i înăuntru. Intru eu primul.