Gandalf intră prevăzător şi ceilalţi se înşiruiră în urma lui.
— Poftim, zise el, arătând cu toiagul spre mijlocul podelei, înaintea picioarelor lui zăriră o groapă mare, rotundă, ca un fel de gură de fântână. Lanţuri rupte şi ruginite coborau de pe margine în puţul negru. În apropiere se găseau bucăţi de piatră.
— Poftim, nimerea vreunul dintre voi înăuntru şi încă nici acum n-ar fi ajuns să întrebe când va ajunge la fund, îl mustră Aragorn pe Merry. Lăsaţi călăuza să meargă înainte atâta vreme cât aveţi una.
— Pare să fi fost camera gărzilor, făcută anume pentru straja celor trei galerii, explică Gimli. Şi puţul ăsta e limpede că servea drept fântână pentru străjeri, şi era acoperit cu un chepeng de piatră. Chepengul însă s-a sfărâmat, aşa că trebuie cu toţii să fim atenţi pe întuneric.
Ciudat, dar Pippin se simţea atras de fântână. În vreme ce tovarăşii săi desfăceau paturile şi-şi pregăteau culcuşurile pe lângă pereţii încăperii, cât mai departe cu putinţă de puţul din podea, el se târâ pe burtă până la buza lui şi se uită înăuntru. Parcă simţea un curent rece pe faţă, înălţându-se din adâncimi nevăzute. Sub stăpânirea unui impuls de moment, căută cu mâna o piatră şi o aruncă înăuntru. Îşi simţi inima bătând de multe ori până când auzi un sunet. Apoi, departe jos, ca şi cum piatra căzuse în apă adâncă în cine ştie ce peşteră, răsună un pleosc, foarte îndepărtat, dar amplificat de ecoul puţului gol.
— Ce-a fost asta? strigă Gandalf.
Răsuflă uşurat când Pippin mărturisi că el era vinovatul.
— Took neghiob! mârâi el. Asta e o călătorie serioasă, nu o plimbare de plăcere de-a hobbiţilor. Data viitoare să te arunci tu înăuntru, ca să nu mai avem necazuri. Acum stai liniştit.
Câteva minute nu se mai auzi nimic; apoi, însă, din adâncuri urcă un ciocănit stins: toca-toc, toc-toca-toc. Ciocăniturile încetară, dar după ce ecoul încetă şi el, reîncepură: toca-toc, toc-toca-toc, toca-toca-toc. Sunetul era neliniştitor, de parcă ar fi fost un fel de semnal; însă după scurt timp ciocănitul se pierdu de tot şi nu mai reveni.
— Dacă ăsta n-a fost ciocănit de ciocan, atunci n-am auzit un ciocănit în viaţa mea, zise Gimli.
— Ba asta a fost, confirmă Gandalf, şi nu-mi place defel. Poate că n-are nici o legătură cu piatra aia prostească a lui Peregrin; dar e posibil să fi tulburat ceva ce ar fi trebuit să rămână netulburat. Vă rog, nu mai faceţi aşa ceva. Să sperăm că ne vom putea odihni fără alte necazuri. Iar tu, Pippin, vei sta primul de strajă, drept răsplată, mârâi el şi se înveli în pătură.
Pippin rămase amărât lângă uşă, în întunericul beznă; tot timpul se răsucea şi se învârtea, cuprins de teamă că ceva se va târâ afară din puţ. Tare ar fi vrut să astupe gura puţului, măcar cu o pătură, dar nu îndrăznea să se urnească din loc sau să se apropie de el, deşi Gandalf părea să fi adormit.
Gandalf însă era treaz, doar că stătea nemişcat şi tăcut. Era cufundat în gânduri, încercând să-şi amintească fiecare amănunt al călătoriei lui de demult în Minele Moriei şi cugetând plin de nelinişte Ia drumul pe care trebuia să-l urmeze mai departe; dacă o apuca acum pe o cale greşită, s-ar fi putut dovedi o adevărată nenorocire. După o oră se sculă şi se duse lângă Pippin.
— Du-te într-un colţ şi trage un pui de somn, băiete, îi spuse el cu o voce blândă. Vrei să dormi, aşa bănuiesc. Eu nu pot să pun geană peste geană, aşa că la fel de bine pot să stau de veghe. Ştiu ce e cu mine, murmură el, aşezându-se pe jos lângă uşă. Am nevoie să fumez. N-am mai pus gura pe tutun din dimineaţa dinaintea furtunii de zăpadă.
Ultimul lucru pe care-l zări Pippin înainte să-l cuprindă somnul fu silueta întunecată a bălanului vrăjitor ghemuit pe podea, ferind o surcică aprinsă în căuşul palmelor, între genunchi. Scăpărarea de o clipă dezvălui nasul lui ascuţit şi un fuior de fum.
Gandalf fu cel care-i trezi pe toţi. Stătuse şi veghease de unul singur aproape şase ore, lăsându-i să se odihnească.
— Şi în timpul veghii m-am hotărât, le spuse el. Nu-mi place cum apare calea de mijloc; şi nu-mi place mirosul celei din stânga: de-acolo urcă o duhoare puturoasă şi, dacă n-am dreptate, înseamnă că nu-s călăuză. Am să urmez calea din dreapta. E vremea să urcăm din nou.
Timp de opt ore de întuneric, fără a pune la socoteală două popasuri scurte, mărşăluiră înainte, fără să întâlnească vreo primejdie, fără să audă ceva, fără să vadă altceva decât lucirea palidă a toiagului vrăjitorului, plutind ca un licurici în faţa lor. Galeria aleasă de ei urca întruna în curbă. Din câte puteau ei să-şi dea seama, curbele erau largi, parcă în spirală, şi pe măsură ce urcau deveneau tot mai înalte şi mai spaţioase. Nu se zărea nici o deschidere spre alte galerii sau tuneluri, de nici o parte, podeaua era dreaptă, solidă sub picioare, fără puţuri sau crăpături. Era limpede că ajunseseră la ceea ce odaia fusese o galerie principală; acum puteau înainta mai repede decât în timpul primului marş.
Astfel au izbutit să străbată cincisprezece mile, măsurate în linie dreaptă înspre soare-răsare, cu toate că în fapt trebuie că merseseră vreo douăzeci sau chiar mai multe. Pe măsură ce drumul urca tot mai mult, parcă şi Frodo prinse mai mult curaj; dar tot se mai simţea apăsat şi tot mai auzea, din când în când, sau i se năzărea că aude, în urma lor departe şi dincolo de călcătura şi lipăitul paşilor lor, un pas ce-i urmărea şi care nu era ecou.
Mărşăluiră atât cât îi ţinură pe hobbiţi puterile, fără să se oprească, şi toţi se gândeau acum la un loc unde să poată dormi, când, fără veste, pereţii din dreapta şi din stânga dispărură. Ar fi zis că pătrunseseră, printr-o intrare boltită, într-un spaţiu întunecos şi gol. Din spate venea un curent de aer mai cald, dar feţele lor erau învăluite în bezna rece. Se opriră şi se strânseră neliniştiţi unii în alţii. Gandalf părea încîntat.
— Am ales drumul cel bun, spuse el. În sfârşit am ajuns în partea unde se locuia şi, după câte-mi dau seama, nu suntem departe de galeriile de la răsărit. Dar ne găsim foarte sus, mult deasupra Porţii Pârâiaşului Tainic, dacă nu cumva greşesc. După cum simt aerul, ne aflăm într-o sală mare. Am să risc şi am să aprind o lumină adevărată.
Îşi ridică toiagul şi preţ de o clipă se ivi o lumină orbitoare, ca o scăpărare de fulger. Umbre uriaşe ţâşniră şi zburară şi într-o fracţiune de secundă zăriră un tavan imens, tare sus deasupra capetelor lor, susţinut de nenumărate coloane puternice, tăiate în piatră. Înaintea lor şi de o parte şi de alta se întindea o sală uriaşă şi pustie; pereţii negri, lustruiţi şi netezi ca sticla, scăpărau şi străluceau. Zăriră încă alte trei intrări, trei arcade la fel de negre: una drept în faţa lor, spre răsărit, şi încă una de fiecare parte. Apoi lumina se stinse.
— Doar atât îndrăznesc acum, zise Gandalf. Pe vremuri erau ferestre mari în pereţii muntelui şi puţuri ce duceau până la lumina zilei din părţile de sus ale Galeriilor. Cred că la ele am ajuns, dar afară s-a lăsat iarăşi noaptea, aşa încât până mâine dimineaţă nu ne putem da seama. Dacă am dreptate, mâine vom zări zorii strecurându-se înăuntru. Dar până una-alta mai bine să nu mergem mai departe. Să ne odihnim dac-om putea. Până aici totul a mers strună şi cea mai mare parte a drumului prin beznă s-a sfârşit. Dar încă n-am isprăvit şi până jos, la Porţile ce se deschid spre lume, e drum lung.
Însoţitorii Inelului îşi petrecură noaptea în sala mare ca o peşteră, strânşi unii în alţii într-un ungher, ca să se ferească de curent: prin arcadă dinspre răsărit părea să pătrundă fără oprire aer rece. Peste tot în jurul lor, aşa cum stăteau ei întinşi, atârna întunericul gol şi imens, iar ei se simţeau apăsaţi de singurătatea şi vastitatea sălilor dăltuite în stâncă şi de păienjenişul fără sfârşit al scărilor şi galeriilor. Cele mai cumplite născociri ale minţii hrănite de zvonurile cele mai negre pe care le auziseră hobbiţii păleau în faţa ameninţării şi a minunii Moriei.