Frăţia Inelului

— Trebuie că aici a trudit odată o mare mulţime de gnomi, spuse Sam, şi fiecare dintre ei mai harnic decât viezurele, şi asta timp de cinci sute de ani, ca să sfredelească toate astea, şi aproape totul în stâncă dură. Pentru ce-au făcut-o? Doar n-au trăit în văgăunile astea întunecoase?

— Astea nu sunt văgăuni, îi spuse Gimli Ăsta este Marele Regat şi Oraş Subteran al Gnomilor şi în străvechimea lui nu a fost întunecat, ci plin de lumină şi splendoare, aşa cum se pomeneşte în cântecele noastre.

Se ridică şi, stând în picioare în întuneric, începu să cânte cu o voce adâncă, în timp ce ecourile se înălţau departe, spre tavan:

Pământul tânăr, munţii verzi,
Şi luna albă, fără pete –
Dar pietre, râuri, n-aveau nume,
Când Durin a pornit în lume.
El a numit şi văi şi dealuri
Şi din fântâni gustă întâiul
Când peste-a Lacului Oglindă
S-a aplecat, văzu coroana
De stele pe un fir de-argint
Deasupra umbrei feţei sale.

Era o lume fără seamăn,
În Zilele de Odinioară,
Pân-au pierit semeţii regi
Din Nargothrond şi Gondolin
Spre soare-apune, peste Mări:
Frumoasa lume-a lui Durin

Un rege a fost, pe-un tron cioplit
În săli de piatră-ntre coloane,
Cu bolţi de aur şi podele
De-argint, şi rune-ale puterii
Pe ziduri scrise şi pe uşi –
Lumini cereşti luceau de-a pururi
În lămpi cioplite din cristale
Nicicând de nori şi nopţi umbrite.

Izbeau ciocane-n nicovale
Gravori şi cioplitori deodată
Aici tăiau, legau dincolo,
Mineri, zidari, săpau, clădeau,
Iar perla şi opalul palid
Luceau în solzii de metale,
Pe scuturi, platoşe, ori săbii
Şi suliţi drepte şi topoare.

Neobosit era poporul
Lui Durin pe atunci, sub munte!
La harpe menestreli cântau
Iar sus la porţi chemau trompete.

Lumea-i pustie, munţii reci,
Pe vetre-n fierării, cenuşă;
Nici harfa nu mai e ciupită
Şi nici ciocanul nu mai cade –
În sălile lui Durin, beznă,
Şi umbră pe mormântul lui
în Moria, în Khazad-dum
Doar stele-apuse mai apar
În noaptea Lacului-Oglindă,
Acolo unde-n ape-adânci
Coroana lui încă mai zace
Până când Durin preaslăvitul
Din somnul lui se va trezi.

— Îmi place! exclamă Sam. Aş vrea să-l învăţ şi eu. În Moria, în Khazad-dum! Dar asta face ca întunericul să fie parcă şi mai apăsător, când mă gândesc la toate lămpile alea. Mai sunt şi-acum grămezi de giuvaiericale şi aur care zac pe-aici?

Gimli nu răspunse. După ce-şi cântase cântecul, nu mai voia să spună nimic.

— Grămezi de giuvaiericale? repetă Gandalf. Nu, orcii au jefuit Moria adeseori, n-a mai rămas nimic în sălile de sus. Şi de când au fugit gnomii, nimeni nu cutează să caute în puţurile şi cămările din adâncuri. Sunt înecate în ape — sau într-un văl de spaimă.

— Şi-atunci pentru ce vor să se întoarcă gnomii aici? întrebă Sam.

— Pentru mithril, răspunse vrăjitorul. Bogăţia Moriei nu stătea în aur şi giuvaiericale, alea erau jucăriile gnomilor; nici în fier, servitorul lor. Dintr-astea găseau ei aici, e adevărat, mai ales fier; dar nu aveau nevoie să sape după ele: tot ce-şi doreau puteau să aibă făcând negoţ. Căci numai aici din întreaga lume se găsea argintul de Moria, sau argintul adevărat, cum l-au numit unii: mithril este numele elfic. Gnomii au un nume pentru el, pe care nu vor să-l rostească. Valoarea lui era de zece ori mai mare decât cea a aurului, iar acum e nepreţuit; căci prea puţin a mai rămas pe suprafaţa pământului, şi nici măcar orcii nu îndrăznesc să sape aici după el. Filoanele duc spre miazănoapte, spre Cardhras, şi în jos, spre adâncuri: gnomii nu-şi dezvăluie taina; dar aşa cum mithril a dat naştere la bogăţia lor, tot aşa le-a adus decăderea. Au săpat cu prea mare lăcomie şi prea în afund, tulburând ceea ce-i făcuse să fuga: Blestemul Iui Durin. Căci aproape tot ce-au scos ei la lumină au venit orcii şi au strâns şi au dat drept tribut lui Sauron, care râvneşte la tot.

Mithril! continuă Gandalf. Cine nu şi-l dorea. Putea fi bătut precum aurul, lustruit precum sticla; gnomii puteau face din el un metal uşor şi totuşi mai tare decât oţelul călit. Frumuseţea lui era a argintului obişnuit, dar frumuseţea mithril-ului nu se ofilea, nu pălea. Elfii îl iubeau foarte mult şi din multele lucruri pe care le făceau din el era şi ithildin, piatra lunii, pe care aţi văzut-o pe porţi. Bilbo avea o za din inele de mithril, pe care i-a dăruit-o Thorin. Mă-ntreb ce s-o fi ales de zaua aia. Poate că încă se pune praful pe ea în Casa Mathom din Michel Delving, aşa bănuiesc.

— Ce? striga Gimli speriat, ieşind din muţenia lui. O za din argint de Moria? Ăsta a fost dar regesc.

— Aşa e. Eu nu i-am spus niciodată nimic, dar preţul ei era mai mare decât întregul Comitat şi tot ce se găseşte în el.

Frodo nu spuse nimic, îşi băgă doar mâna sub tunică şi atinse inelele cămăşii sale de zale. Îi veni ameţeala la gândul că umblase cu o asemenea comoară din Comitat sub jacheta lui. Bilbo ştiuse? Fără îndoială că ştia prea bine acest lucru. Într-adevăr, un dar regesc. Dar acum gândurile îi zburară de la Minele întunecate spre Vâlceaua Despicată, la Bilbo, la Fundătura lor şi la zilele când Bilbo încă nu plecase. Îşi dorea din toată inima să fie din nou acolo şi în acele zile anume, să tundă pajiştea, să plivească florile şi să nu fi auzit niciodată de Moria, de mithril — sau de Inel.

Se lăsă o tăcere adâncă. Unul câte unul, adormiră. Frodo făcea de strajă. Ca o răsuflare ce ar fi pătruns prin uşi nevăzute dinspre locuri adânci, aşa îl cuprinse pe el frica. Mâinile îi erau reci, fruntea acoperită de broboane de sudoare. Ascultă. Toată mintea Iui se concentra pe ascultare şi pe nimic altceva timp de două ore care trecură cumplit de greu; dar nu auzi nici un sunet, nici măcar năzăritul ecou al vreunui pas.

Veghea lui aproape că se sfârşise când, departe, acolo unde-şi închipuia că se află arcada dinspre apus, i se păru că zăreşte două puncte palide de lumină, aproape ca nişte ochi fosforescenţi. Tresări. Capul îi căzuse în piept. „Te pomeneşti că am adormit în gardă, îşi zise el. Tocmai visam ceva.” Se ridică, se frecă la ochi şi rămase în picioare, aţintindu-şi privirile în întuneric, până când Legolas îi luă locul.

Când se întinse, adormi aproape imediat, dar visul părea să se continue: auzea şoapte, vedea două puncte palide de lumină apropiindu-se, încet. Se trezi şi descoperi că ceilalţi vorbeau în şoaptă lângă el şi că o lumină slaba îi cădea pe faţă. Sus de tot, deasupra arcadei dinspre răsărit, printr-un puţ aproape de tavan, pătrundea o rază lungă de lumină palidă; în partea cealaltă a sălii, prin arcada dinspre miazănoapte, o altă rază abia scăpără în depărtare.

Frodo se ridică în capul oaselor.