— Bună dimineaţa, spuse Gandalf. Căci în sfârşit e din nou dimineaţa. Vezi, am avut dreptate. Suntem sus de tot, în partea de răsărit a Moriei. Înainte să se sfârşească ziua de azi ar trebui să găsim Porţile cele Mari şi să vedem apele Heleşteului Oglinzii ce se află în Valea Pârâiaşului Tainic, undeva în faţă.
— Voi fi foarte bucuros, spuse Gimli. Am vrut să ajung în Moria, e măreaţa, cu adevărat, dar a devenit prea încărcată de întuneric şi ameninţări; şi n-am găsit nici un semn lăsat de ai mei. Acum mă îndoiesc că Balin a trecut vreodată pe-aici.
După ce luară masa de dimineaţă, Gandalf hotărî să o pornească la drum de îndată.
— Suntem obosiţi, dar ne vom odihni mai bine după ce vom fi ieşit, le spuse el. Nu cred că vreunul dintre voi îşi mai doreşte să petreacă încă o noapte în Moria.
— Chiar că nu, zise Boromir. Pe ce drum apucăm? Spre arcada ceea dinspre răsărit?
— Poate, zise Gandalf. Dar încă nu sunt sigur unde ne aflăm. Dacă nu m-am rătăcit de tot, cred că suntem deasupra şi undeva la miazănoapte faţă de Porţile cele Mari, si s-ar putea să nu se dovedească atât de uşor să găsim drumul cel bun până jos la ele. Poate că arcada dinspre răsărit se va arăta a fi drumul pe care trebuie să-l urmăm, dar, înainte să ne hotărâm, să ne uităm puţin în jurul nostru. Să ne ducem la lumina aia din arcada dinspre miazănoapte. Dacă am găsi o fereastră, ne-ar fi de mare ajutor, însă mă tem că lumina pătrunde doar prin nişte puţuri lungi.
Urmându-l, însoţitorii Inelului trecură pe sub arcada nordică. Se pomeniră într-un coridor larg. Pe măsură ce înaintau de-a lungul lui, lumina devenea tot mai puternică, şi abia atunci văzură că aceasta pătrundea pe o uşă aflată la dreapta lor, înaltă, cu pragul de sus drept, uşa de piatră încă stătea prinsă în balamale, pe jumătate deschisă. Dincolo de ea se găsea o cameră mare şi pătrată. Era slab luminată, dar pentru ochii lor, după atâta vreme petrecută în beznă, părea orbitor de puternică, aşa încât clipiră atunci când păşiră.
Înăuntru, picioarele lor stârniră stratul gros de praf de pe podea şi se împiedicară de tot felul de lucruri ce zăceau aproape de prag şi ale căror forme nu izbutiră să le desluşească din prima clipă. Camera era luminată printr-un puţ larg săpat sus de tot, în peretele mai îndepărtat, dinspre răsărit, urca în pantă, iar la capătul celălalt se putea zări un pătrat mic de cer albastru. Lumina din puţ cădea drept pe o masă din mijlocul camerei, un bloc prelung dintr-o singură bucată, cam de două picioare înălţime, pe care era aşezată o dală masivă din piatră albă.
— Arată ca un mormânt, murmură Frodo şi, stăpânit de un presentiment ciudat, se aplecă în faţă ca să se uite mai atent.
Gandalf i se alătură pe dată. Dala avea încrustate adânc pe ea câteva rune.
— Acestea sunt runele lui Daeron, din cele folosite în vremurile de demult ale Moriei, explică Gandalf. Aici stă scris astfel, în graiul gnomilor şi cel al oamenilor:
BALIN, FIUL LUI FUNDIN
SENIORUL MORIEI
— Vasăzică a murit, spuse Frodo. M-am temut de-asta. Gimli îşi trase gluga peste faţă.
V
Podul Khazad-dum
Însoţitorii Inelului rămaseră tăcuţi lângă mormântul lui Balin. Frodo se gândi la Bilbo, la prietenia lui cea lungă cu gnomul şi la vizita lui Balin în Comitat, cu atâta timp în urmă. În camera aceea colbuită din inima munţilor, părea că trecuseră o mie de ani de atunci şi că totul se petrecuse pe faţa cealaltă a lumii.
Într-un târziu se urniră din loc, se uitară în sus şi începură să caute orice semn ce le-ar fi putut spune ceva despre soarta lui Balin sau despre ce se petrecuse cu neamul lui. În partea cealaltă a încăperii era o uşă mai mică, chiar sub gura puţului. Abia acum văzură că în apropierea celor două uşi se găseau multe oseminte răspândite pe jos, iar printre ele spade frânte, capete de securi, scuturi şi coifuri străpunse. Unele dintre spade erau încovoiate la vârf: iataganele orcilor, cu tăişuri înnegrite.
În pereţii de stâncă erau scobite nenumărate firide, iar în ele se aflau cufere de lemn mari, legate în cercuri de fier. Toate fuseseră sparte şi jefuite; dar lângă capacul sfărâmat al unuia dintre ele se găsea ceea ce mai rămăsese dintr-o carte. Sfâşiată, tăiată, pe jumătate arsă, mânjita de asemenea cu pete negre sau mai întunecate, de parcă erau urme de sânge, încât prea puţin se mai putea citi din ea. Gandalf o luă în mâini cu multă grijă, dar paginile se fărâmiţară şi se rupseră atunci când o puse pe catafalc. Câtăva vreme o studie atent, fără să scoată un cuvânt. Stând de o parte şi de alta a lui, Frodo şi Gimli vedeau, pe măsură ce el dădea paginile cu băgare de seamă, că erau scrise de multe mâini deosebite una de alta, în rune din Moria şi din Ţinutul de Jos, iar pe alocuri în caligrafie elfică.
Într-un târziu, Gandalf îşi ridică privirile.
— Pare-se că e un catastif al sorţii poporului lui Balin, spuse el. Din câte înţeleg, începe cu venirea lor în Valea Pârâiaşului Tainic, acum aproape treizeci de ani: paginile poartă numere ce ar însemna anii de după venirea lor. Prima pagină e notata cu unu-trei, care va să zică lipsesc cel puţin două pagini de la început. Ascultaţi aici:
l-am gonit pe orci de la poarta cea mare şi camera — cred; următorul cuvânt e neclar, ars; probabil gărzii — i-am măcelărit pe mulţi în soarele — cred — strălucitor, în vale. Floi a fost răpus de o săgeată. El l-a ucis pe cel mare. Ceva neclar aici, apoi Floi sub iarba de lângă Heleşteul Oglinzii. Următoarele două sau trei rânduri nu le pot citi. După care: Am ales sala a douăzeci şi una dinspre capătul de la miazănoapte, să locuim în ea. Este nu ştiu ce. Se spune ceva despre un stâlp. Apoi: Balin şi-a aşezat tronul în încăperea Mazarbul.
— Încăperea Catastifelor, spuse Gimli. Am impresia că în ea ne aflăm acum.
— Aşa o fi, după aia nu mai pot citi o bună bucată, continuă Gandalf, doar cuvântul aur, şi Securea lui Durin şi ceva cu scut. Apoi Balin e acum Stăpân peste Moria. Aici pare să se sfârşească un capitol. Câteva steluţe, apoi alt scris, şi desluşesc Am găsit argint adevărat, şi mai încolo cuvântul bine bătut, şi apoi, ah înţeleg! mithril; şi ultimele două rânduri: Oin să caute arsenalele din a Treia Subterană, ceva ce merge spre apus, neclar, spre Poarta Hollin.
Gandalf tăcu şi puse câteva foi deoparte.
— Mai sunt câteva pagini de felul ăsta, scrise mai degrabă la repezeală şi mâncate de foc, dar la lumina asta nu pot descifra prea mult din ce-i scris pe ele. Aici trebuie că lipsesc mai multe foi, pentru că numerotarea începe cu cinci, al cincilea an al coloniei, din câte îmi dau seama. Staţi să văd. Nu, prea sunt rupte şi pătate; nu le pot citi. Poate izbutim la lumina soarelui. Staţi: aici e ceva: un scris mare, lăbărţat, în alfabet elfic.
— Asta trebuie să fie mâna lui Ori, îşi dădu cu părerea Gimli, aruncând o privire peste braţul vrăjitorului. Ştia să scrie repede şi bine şi adeseori folosea literele elfice.
— Mă tem că veştile pe care le scrie cu caligrafia lui frumoasă nu-s prea bune, spuse Gandalf. Primul cuvânt limpede este jale, restul rândului s-a pierdut, se termină cu seara. Sunt aproape sigur că e aseară, şi vine ziua fiind noiembrie zece, Balin, Stăpânul Moriei, a căzut în Valea Pârâiaşului Tainic, un orc l-a săgetat de după un bolovan, l-am ucis pe orc, dar mulţi alţii… dinspre răsărit, dinspre Râul Argintului. Restul paginii este atât de neclar, încât abia de mai pot descifra ceva, dar parcă tot mai văd aici am pus drugii pe porţi, şi apoi, putem să-i împiedicăm mult dacă, şi apoi poate îngrozitor şi suferă. Săracul Balin! Din câte se înţelege, n-a păstrat mai mult de cinci ani titlul pe care şi l-a luat. Mă-ntreb ce s-a întâmplat după asta; dar n-avem vreme să stăm să punem laolaltă ultimele foi. Asta e ultima pagină din toate.