Tăcu şi oftă.
— E cumplit ce scrie, continuă el. Mă tem că sfârşitul lor a fost crud. Ascultaţi. Nu putem ieşi. Au luat Podul şi a doua sală. Frar şi Loni şi Nali au pierit acolo. Patru rânduri sunt înnegrite, nu mai înţeleg decât s-a dus acum 5 zile. Ultimele rânduri sună aşa: iazul a ajuns până la zid la Poarta dinspre Apus. Pândarul din Apă l-a luat pe Oin. Nu putem ieşi. Vine sfârşitul, şi apoi bubuie, bubuie în adânc. Mă-ntreb ce-nseamnă asta. Ultimul lucru scris aici este o mâzgălitura de litere elfe: vin. Apoi nimic.
Gandalf tăcu şi rămase cufundat în gânduri. Încăperea păru deodată să-i copleşească pe toţi cu groaza şi ameninţarea ei.
— Nu putem ieşi, murmură Gimli. Pentru noi a fost bine că iazul şi-a retras puţin apele şi că Pândarul dormea în adânc, la capătul dinspre miazăzi.
Gandalf îşi înălţă capul şi se uită în jur.
— Se pare că ultima dată au ţinut piept la ambele porţi, spuse el, dar nu mai rămăseseră mulţi atunci. Aşa s-a sfârşit încercarea de-a recuceri Moria. Temerară, dar nebunească. N-a sosit încă vremea. Acum mă tem că trebuie să ne luăm rămas-bun de la Balin, fiul lui Fundin. Aici trebuie să rămână, în sălile străbunilor săi. Vom lua acest document, Documentul din Mazarbul, şi ne vom uita la el mai târziu. Mai bine îl ţii tu, Gimli, ca să-l duci înapoi lui Dain, dacă vei ajunge. Sunt sigur că va voi să-l vadă, chiar dacă îl va durea cumplit. Haideţi, să mergem. Dimineaţa e pe sfârşite.
— Pe unde-o luăm? întrebă Boromir.
— Înapoi în sală, răspunse Gandalf. Măcar vizita noastră în această încăpere n-a fost zadarnică. Acum ştiu unde ne aflăm. Asta trebuie să fie, aşa cum a zis Gimli, încăperea Mazarbul; iar sala trebuie că e a douăzeci şi una de la Capătul de Miazănoapte. Prin urmare, trebuie să ieşim pe sub bolta răsăriteană a sălii şi s-o apucăm spre dreapta şi spre miazăzi, apoi în jos. A Douăzeci şi Una Sală trebuie să se găsească la Nivelul Şapte, adică la şase nivele peste cel al Porţilor. Să mergem. Înapoi în sală.
Abia apucă Gandalf să rostească aceste vorbe, când se auzi un zgomot mare: un Buuum rostogolit, ce părea să răsune din adâncurile îndepărtate şi să se răsfrângă în lespezile tremurânde sub tălpile lor. Înspăimântaţi, se repeziră la uşă. Duum, duum, iar se rostogolea zgomotul, de parcă nişte mâini colosal de mari ar fi preschimbat cavernele Moriei într-o tobă imensă. Apoi se auzi o bubuitură ce făcu stânca să se înfioare de ecou: un corn uriaş sufla în sală, iar alţi corni şi nişte ţipete ascuţite se auziră în depărtare. Apoi paşi mulţi, care se apropiau în fugă.
— Vin! strigă Legolas.
— Nu putem ieşi! urlă Gimli.
— Prinşi în capcană! ţipă Gandalf. De ce-am zăbovit? Uite cum am fost prinşi, la fel cum au fost şi ei înainte. Dar atunci n-am fost eu aici. Să vedem ce…
Duum, duum se auzea bubuitul tobei şi pereţii se zgâlţâiră.
— Închideţi uşile şi proptiţi-le! strigă Aragorn. Şi nu vă daţi raniţele jos, cât puteţi de mult: încă mai avem şansă să ne tăiem drum şi să ieşim.
— Nu! se opuse Gandalf. Nu trebuie să ne închidem înăuntru. Ţineţi uşa de la miazăzi întredeschisă! Pe acolo o să ieşim, dacă prindem clipa.
Din nou izbucni chemarea aspră a cornului şi ţipete ascuţite îi răspunseră. Se auzeau paşi apropiindu-se pe coridor. Săbiile zăngăniră şi zornăiră când însoţitorii Inelului şi le scoaseră din teci. Glamdring scăpără cu o străfulgerare palidă, iar muchiile lui Sting luciră. Boromir se puse cu umărul la uşa dinspre apus.
— Aşteaptă! N-o închide încă, spuse Gandalf.
Făcu un salt înainte, până la Boromir, şi se îndreptă de spate, înălţându-se atât cât era el de lung.
— Cine vine aici să tulbure pacea lui Balin, Seniorul Moriei? strigă el cu o voce tunătoare.
Izbucniră nişte hohote hârşâite, ca şi cum s-ar fi prăvălit bolovani într-un puţ; din vuietul acela se desluşi o voce care striga o poruncă. Duuum, buum, duum bubuiau tobele din adâncuri.
Cu o mişcare fulgerătoare, Gandalf paşi în dreptul întredeschiderii uşii, împingându-şi înainte toiagul. Un fulger orbitor lumină încăperea şi coridorul de afară. Preţ de o clipă, vrăjitorul se uită într-acolo. Coridorul şuiera şi zbârnâi de săgeţile ce trecură la un fir de păr de capul vrăjitorului, care sări înapoi.
— Orci, mulţi, spuse el. Unii sunt uriaşi şi fioroşi: Urukşii negri din Mordor. Se ţin încă la distanţă, dar mai e ceva acolo. Un căpcăun-de-peşteră, din cel mare, aşa cred, sau chiar mai mulţi. Pe aici n-avem cum scăpa.
— Şi nici o altă speranţă, dacă vor veni şi la uşa cealaltă, spuse Boromir.
— Aici încă nu se aude nimic, îi anunţă Aragorn, care stătea cu urechea lipită de uşa de la răsărit. Coridorul de aici coboară drept în jos, pe o scară: e limpede că nu se întoarce în sală. Dar nu e bine să fugim orbeşte pe aici, urmaţi îndeaproape. Nu putem bloca uşa. Cheia a dispărut, broasca e spartă şi se deschide spre interior. Mai întâi trebuie să facem ceva să-i ţinem în loc pe duşmani. Să-i facem să se teamă de încăperea Mazarbul! spuse el fioros, încercând tăişul lui Anduril, sabia sa.
Pe coridor răsunară paşi grei. Boromir se repezi în uşă şi o împinse până se închise; apoi o propti cu tăişuri frânte de săbii şi cu bucăţi de lemn. Grupul se retrase în partea cealaltă a încăperii. Dar încă nu se ivise momentul să poată fugi. O izbitură în uşă o făcu să se cutremure; după care, scrâşnind, începu să se deschidă, împingând înapoi proptelele. Un braţ uriaş şi un umăr, cu o piele neagră şi solzi verzi, se înfipseră prin deschizătură. În partea de jos a ei se strecură o labă la fel de uriaşă, turtită şi fără degete. De afară nu se auzea nici cel mai mic zgomot.
Boromir se repezi şi izbi în braţ cu toată puterea de care era în stare; dar sabia lui zăngăni, alunecă într-o parte şi căzu din mâna lui tremurândă. Tăişul era ştirbit.
Dintr-o dată, luându-l şi pe el prin surprindere, Frodo simţi o mânie fierbinte cuprinzându-i inima.
— Comitatul! strigă el şi, dintr-un salt, fu lângă Boromir, se aplecă şi înfipse vârful lui Sting în laba aceea înfiorătoare.
Un urlet rupse tăcerea şi laba se smuci îndărăt, aproape smulgându-l pe Sting din mâna lui Frodo. Din tăiş picurau stropi negri, fumegând pe podea. Boromir se trânti încă o dată în uşă, închizând-o cu putere.
— Unul pentru Comitat! strigă Aragorn. Muşcătura hobbitului este adâncă! Ai un tăiş bun, Frodo, fiu al lui Drogo!
O izbitură în uşă, urmată de încă o izbitură şi încă una. Berbeci şi baroase loveau în ea. Uşa crăpă, se smulse din balamale şi deodată în ea se ivi o deschizătură mare. Săgeţi şuierară prin ea, dar se loviră de peretele dinspre miazănoapte, căzând neputincioase pe podea. O chemare de corn izbucni, paşi se apropiară în fugă şi orcii, unii după alţii, se repeziră în încăpere.