Câţi erau, nimeni nu le mai ţinu şirul. Încleştarea fu cumplită, dar orcii îşi pierdură cumpătul în faţa unei apărări atât de înverşunate: Legolas săgetă pe doi în gât, Gimli seceră picioarele unuia care sărise pe lespedea lui Balin. Boromir şi Aragorn uciseră mulţi. Când căzu şi al treisprezecelea, ceilalţi se retraseră ţipând, lăsându-i pe apărători nevătămaţi; doar Sam se alesese cu o zgârietură în creştet. Îl salvase faptul că şi-l aplecase la vreme; după care îl căsăpi pe orc, înfigându-şi cu nădejde pumnalul primit la Gruiuri. În ochii lui căprui mocnea un foc ce l-ar fi făcut chiar şi pe Ted Roşcovanul să se retragă dacă l-ar fi văzut.
— Acum e momentul! strigă Gandalf. Să fugim până nu vine căpcăunul!
Dar, chiar în timp ce se retrăgeau şi înainte că Pippin şi Merry să fi ajuns la scara de pe coridor, o căpetenie de orci, uriaşă cât un stat de om, înveşmântată în zale negre din cap până-n picioare, sări în încăpere; în urma ei se îngrămădiră ceilalţi. Faţa lătăreaţa şi teşită era oacheşă. Ochii precum doi cărbuni, limbă roşie; purta în mână o suliţă lungă. Cu o mişcare bruscă a scutului cât el de mare, orcul-căpetenie abătu lovitura săbiei lui Boromir, iar pe acesta îl împinse cât colo, trântindu-l la podea. Aplecându-se iute ca un şarpe gata de atac, pentru a se feri de lovitura lui Aragorn, se năpusti asupra fugarilor şi-şi aruncă suliţa drept spre Frodo. Îl nimeri în partea dreaptă, încât Frodo fu împins în perete şi ţintuit acolo. Cu un strigăt, Sam apucă suliţa de coadă, însă aceasta se frânse. Dar chiar în vreme ce orcul îşi aruncă deoparte măciuca şi scotea din teacă sabia cu tăişul lat, Anduril se prăvăli asupra coifului său. Izbucni o scăpărare ca o flacără şi coiful se despică. Orcul căzu cu ţeasta crăpată. Cei care-l urmau fugiră urlând atunci când Boromir şi Aragorn se repeziră la ei.
Duum, duum bubuiau tobele în adâncuri. Vocea de tunet se rostogoli încă o dată spre ei.
— Acum! dădu Gandalf semnalul. Ultima şansă. Fugiţi!
Aragorn îl culese pe Frodo de unde zăcea lângă zid şi fugi spre scări, împingându-i pe Merry şi pe Pippin. Ceilalţi îi urmară, dar Gimli trebui să fie tras cu de-a sila de acolo de către Legolas; în ciuda pericolului, el rămăsese lângă mormântul lui Balin, cu capul aplecat. Boromir trase uşa dinspre răsărit în urma lui, făcând-o să scârţâie din balamale: cu toate că avea inele mari de fier de ambele părţi, nu putea fi închisă pe de-a-ntregul.
— Mă simt bine, şopti Frodo. Pot să umblu. Pune-mă jos. Aragorn aproape că îl scăpă din braţe, atât era de uimit.
— Credeam că eşti mort! exclamă el.
— Încă nu, spuse Gandalf. Dar n-avem vreme de stat şi de minunat. Hai, valea, toţi pe scări! Aşteptaţi-mă puţin când ajungeţi jos, dar dacă nu apar curând, porniţi fără mine. Mergeţi iute şi alegeţi drumurile ce o iau spre dreapta şi în jos.
— Nu te putem lasă să ţii uşa de unul singur, spuse Aragorn.
— Faceţi precum am spus! se răsti la el Gandalf. Aici săbiile nu-şi mai au rostul. Porniţi!
Coridorul nu era luminat de nici un puţ, aşa încât întunericul era deplin. Orbecăiră în jos pe trepte fără număr, apoi se uitară în urmă, dar nu puteau vedea nimic, doar undeva, departe sus, lucirea stinsă a toiagului vrăjitorului. Părea să stea încă de pază la uşa închisă. Respirând cu greutate, Frodo se rezemă de Sam, care-l cuprinse cu braţele. Stăteau şi se uitau în susul scărilor, în întuneric. Lui Frodo i se păru că aude vocea lui Gandalf acolo sus, murmurând vorbe ce coborau spre ei de-a lungul tavanului înclinat, ca un ecou suspinat. Nu putea înţelege vorbele. Zidurile păreau să tremure. Când şi când, bătăile de tobă bubuiau şi se rostogoleau spre ei: duuum, duum.
Deodată, în capul scărilor ţâşni o lumină albă. Apoi un scrâşnet stins şi un bubuit greu. Bătăile de tobă izbucniră cu sălbăticie: duum, duum, buum-duum, iar apoi încetară. Gandalf zbură pe scări în jos şi se prăbuşi la pământ în mijlocul lor.
— Ei, ei. S-a sfârşit, spuse vrăjitorul ridicându-se cu greu în picioare. Am făcut tot ce-am putut. Însă mi-am găsit naşul şi aproape că m-a distrus. Dar nu staţi aici. Mergeţi! O vreme va trebui să vă descurcaţi fără lumină: sunt cutremurat. Mergeţi! Mergeţi! Unde eşti, Gimli? Vino cu mine în faţă! Iar voi ţineţi-vă cât mai aproape!
Porniră orbecăind după el, întrebându-se ce se petrecuse. Duum, dumm, se auzea bubuitul tobelor: înăbuşite acum, şi de foarte departe, dar îi însoţea. Nici un alt sunet în urmă. Nici tropăit de picioare, nici voci. Gandalf n-o luă nici la stânga, nici la dreapta, căci tunelul părea să înainteze în direcţia dorită de el. Când şi când scări care coborau, cincizeci de trepte, poate mai mult, spre un nivel aflat mai jos. Până una-alta, acesta era cel mai mare pericol pentru ei; în întuneric nu vedeau când urmau treptele, decât atunci când ajungeau la ele şi puneau piciorul în gol. Gandalf îşi pipăia drumul cu toiagul, ca un orb.
La capătul unei ore întregi merseseră o milă, poate ceva mai mult, şi coborâseră multe scări. Încă nu se auzea vreun zgomot de urmărire. Aproape că începeau să spere că scăpaseră. La capătul celei de-a şaptea scări, Gandalf se opri.
— Începe să fie cald, gâfâi el. Ar trebui să fim acum jos, cel puţin în dreptul Porţilor. Curând, aşa cred, ar trebui să căutăm o cotitură la stânga, ca să ne ducă spre răsărit. Nădăjduiesc să nu fie departe. Sunt tare ostenit. Trebuie să mă odihnesc aici un pic, chiar dacă toţi orcii zămisliţi vreodată sunt pe urmele noastre.
Gimli îl apucă de braţ şi-l ajută să se aşeze pe o treaptă.
— Ce s-a întâmplat acolo sus, la uşă? întrebă el. Ai dat nas în nas cu toboşarul?
— Nu ştiu, răspunse Gandalf. Dar dintr-o dată m-am trezit în faţă cu ceva ce nu mi-a mai fost dat să văd. La altceva nu m-am putut gândi decât la o vrajă care să zăvorască uşa. Ştiu multe, dar ca să faci asemenea lucrare aşa cum trebuie e nevoie de timp, şi chiar şi atunci uşa poate fi spartă prin forţă.
Şi cum stăteam acolo, auzeam voci de orci de partea cealaltă; în orice clipă, îmi ziceam, or s-o spargă. Nu desluşeam ce spuneau; păreau să vorbească în limba aia îngrozitoare a lor. N-am prins decât ghash; adică „foc”. Apoi ceva a intrat în încăpere — am simţit prin uşă, şi chiar şi orcii s-au înspăimântat şi au tăcut. Acel ceva a atins inelul de fier, şi atunci m-a simţit pe mine şi vraja mea.
Nu pot să spun ce-a fost, dar nicicând n-am simţit o asemenea înfruntare. Descântecul de rupere a vrăjii mele era cumplit. Aproape că m-a răpus. Preţ de o clipă uşa n-a mai ascultat de puterea mea şi a început să se deschidă. A trebuit să rostesc o Poruncă. S-a dovedit o încercare mult prea mare. Uşa s-a făcut fărâme. Ceva întunecos ca un nor acoperea toată lumina dinăuntru, iar eu am fost aruncat pe trepte în jos. Tot peretele s-a năruit, şi am impresia că şi tavanul.
Mă tem că Balin a fost îngropat în adânc şi poate că mai e şi altceva îngropat acolo. Nu pot spune ce. Dar măcar tunelul din urma noastră a fost astupat în întregime. Ah! Nu m-am simţit nicicând atât de sleit, dar trece. Şi acum, cum te simţi tu, Frodo? N-a fost vreme să-ţi spun, dar n-am fost în viaţa mea mai încântat ca atunci când ţi-am auzit glasul. Tare m-am temut că Aragorn purta în braţe un hobbit viteaz, dar mort.
— Ce să fie cu mine? făcu Frodo. Sunt viu şi nevătămat, din câte-mi dau seama. Sunt rănit, mă doare, dar nu-i chiar atât de rău.