— Ei bine, spuse Aragorn, nu pot spune decât că hobbiţii sunt făcuţi dintr-un aluat cum n-am mai întâlnit. Dacă ştiam, aş fi vorbit mai cu blândeţe în Hanul din Bree! Lovitura aia de suliţă ar fi dat gata şi un mistreţ!
— Uite că pe mine nu m-a dat gata, sunt bucuros s-o spun, chiar dacă mă simt ca şi cum aş fi fost prins între ciocan şi nicovală.
Frodo tăcu. Avea dureri când respira.
— Semeni cu Bilbo, zise Gandalf. Ai în tine ceva mai mult decât pare la prima vedere, aşa cum i-am spus şi lui de mult de tot.
Frodo se întrebă în sinea lui dacă nu cumva cuvintele lui însemnau mai mult decât lăsau să se-nţeleagă.
Îşi văzură de drum mai departe. Nu trecu mult şi Gimli rupse tăcerea. Avea vederea bună în întuneric.
— Mi se pare că văd o lumină în faţă. Dar nu e lumina de zi. E roşie. Ce poate fi?
— Ghash, şopti Gandalf. Nu cumva asta au vrut să spună: că etajele de jos sunt cuprinse de flăcări? Dar n-avem de ales decât să ne continuăm drumul.
Curând lumina aceea nu mai păru doar o năzărire: toţi o vedeau. Licărea şi lumina zidurile jos, în galerie, în faţa lor. Acum puteau zări şi drumuclass="underline" înainte cobora abrupt, iar ceva mai departe se găsea o arcadă joasă; pe acolo venea lumina tot mai puternică. Aerul se făcea din ce în ce mai fierbinte.
Când ajunseră la arcadă, Gandalf trecu pe sub ea, făcându-le celorlalţi semn să se oprească. Se opri şi el de partea cealaltă şi faţa i se lumină de o lucire roşie. Dar Gandalf se retrase iute.
— Încă o blestemăţie, spuse el, în semn de bun venit pentru noi, fără îndoială. Măcar ştiu unde ne aflăm: am ajuns la Primul Adânc, nivelul aflat chiar sub Porţi. Aceasta e a Două Sală a Bătrânei Moria, iar Porţile sunt în apropiere: dincolo de capătul dinspre răsărit, pe stânga, la mai puţin de un sfert de milă. Peste Pod, în sus, pe o scară lată, de-a lungul unui drum lat prin Prima Sală şi afară. Dar veniţi de vedeţi!
Se uitară cu toţii. În faţa lor se găsea o altă sală ca o peşteră. Mai înaltă şi mult mai lungă decât aceea în care dormiseră. Se găseau aproape de capătul estic; spre vest, totul se pierdea în beznă.
În mijloc se înălţa un şir dublu de coloane copleşitor de înalte. Erau tăiate sub formă de trunchiuri de arbori vânjoşi, ale căror ramuri susţineau tavanul ca o dantelărie de nervuri de piatră. Aveau suprafaţa netedă, neagră, dar lucirea roşie se oglindea în ea. În podea, aproape de capătul de jos a două coloane uriaşe, se căsca o crăpătură mare. Din ea ieşea o lumină roşie înspăimântătoare şi câte o limbă de foc scăpa la margine şi se încolăcea în jurul picioarelor coloanelor. Fuioare de fum negru pluteau în aerul încins.
— Dacă am fi venit pe drumul principal de sus, am fi fost prinşi aici, spuse Gandalf. Să sperăm că focul se află acum între noi şi urmăritori. Veniţi. Nu mai e vreme de pierdut.
Abia apucă să rostească aceste vorbe, când auziră din nou bubuitul care-i urmărea: duum, duum, duum. Departe, dincolo de umbrele din capătul vestic al sălii, răsunară strigăte şi chemări de corn. Dumm, dumm: coloanele păreau să se cutremure şi flăcările să tresalte.
— Acum, ultima cursă, spuse Gandalf. Dacă soarele străluceşte afară, mai avem vreme să scăpăm. După mine!
O lua la stânga şi porni în fugă pe podeaua netedă. Distanţa era mai mare decât părea. În timp ce alergau, auziră bubuitul şi ecoul multor picioare care fugeau în urma lor. Un urlet ascuţit sfâşie aeruclass="underline" fuseseră văzuţi. Răsună un zăngănit de arme. O săgeată trecu şuierând peste capul lui Frodo.
Boromir izbucni în râs.
— La asta nu s-au aşteptat, spuse el. Focul le-a tăiat calea. Suntem pe partea care nu trebuie.
— Uitaţi-vă înainte! strigă Gandalf. Podul e aproape. E periculos şi îngust.
Pe neaşteptate, Frodo văzu în faţa lui un hău negru. La capătul sălii podeaua dispărea şi se prăbuşea într-o genune necunoscută. Până la poarta ce da afară se putea ajunge doar pe un pod îngust de piatră, fără margine sau parapet, ce lega malurile hăului, curbându-se deasupra lui pe o lungime de cincizeci de picioare. Era un sistem de apărare străvechi, folosit de gnomi împotriva oricăror duşmani care ar fi cucerit Prima Sală şi tunelurile exterioare. Nu-l puteau străbate decât în şir, unul câte unul. La buza prăpăstiei Gandalf se opri, iar ceilalţi se strânseră în spatele lui.
— Ia-o înainte, Gimli, spuse el. Urmează Pippin şi Merry. Drept, apoi în sus, pe scările de dincolo de uşă.
Săgeţile cădeau între ei. Una îl nimeri pe Frodo şi ţâşni înapoi. Alta străpunse pălăria lui Gandalf şi rămase acolo ca o pană neagră. Frodo se uită în spate. Dincolo de foc, văzu o mulţime de siluete negre care se agitau: păreau să fie sute şi sute de orci. Roteau în aer suliţe şi săbii ce scăpărau roşii ca sângele în lumina focului. Duum, dumm, se rostogoleau bubuiturile tobelor, tot mai tare şi mai tare, dumm, duum.
Legolas se răsuci şi puse o săgeată în arc, deşi distanţa era mare pentru arcul lui mic. Trase, dar mâna îi alunecă şi săgeata nimeri în podea. Legolas scoase un strigăt de deznădejde şi teamă. Apărură doi căpcăuni uriaşi; aduceau cu ei lespezi mari de piatră, pe care le aruncară pe jos, astfel încât să le servească drept punţi peste foc. Dar nu căpcăunii îl umpluseră de groază pe elf. Orcii rupeau rândurile şi se retrăgeau, de parcă ei înşişi căzuseră pradă fricii. Ceva venea din urma lor. Ce anume era nu putea fi zărit: ca o umbră colosală, în mijlocul căreia se afla o formă întunecată, ai fi zis că era om după cum arăta, numai că mult mai mare; şi părea să cuprindă în sine o putere şi o spaimă ce în acelaşi timp o luau înaintea lui.
Acel ceva ajunse până la marginea focului şi lumina păli ca acoperita de un nor. Apoi, iute că gândul, sări peste crăpătură. Flăcările vuiră în semn de salut şi se învolburară în jurul lui, şi un fum negru se vălătuci în aer. Părul lui lung şi revărsat se aprinse şi străluci orbitor pe spate. În mâna dreaptă purta un tăiş, ca o limbă de foc ascuţită; în stânga ţinea un bici cu multe şfichiuri.
— Vai, vai! se tângui Legolas. Un Balrog! A venit un Balrog! Gimli holbă ochii.
— Blestemul lui Durin! strigă el şi, lăsând securea să-i cadă, îşi acoperi faţa cu palmele.
— Un Balrog, murmură Gandalf. Acum înţeleg.
Se clătină pe picioare şi se rezemă cu tot trupul în toiagul lui.
— Ce soartă năprasnică! Şi eu sunt atât de ostenit.
Silueta neagra urmată de un râu de foc se repezi spre ei. Orcii urlară şi se năpustiră peste punţi. Atunci Boromir îşi înălţă cornul şi suflă în el. Chemarea răsună ca un tunet şi ca un muget, precum un urlet izbucnit din mai multe gâtlejuri sub tavanul uriaşei grote. Preţ de o clipă, orcii dădură înapoi şi fioroasa umbră se opri. Dar ecourile se stinseră la fel de brusc precum o flacără stinsă de un vânt întunecos, şi duşmanul porni iarăşi înainte.
— Peste pod! urlă Gandalf, regăsindu-şi forţele. Fugiţi! Duşmanul acesta e mai presus de puterea oricăruia dintre voi. Eu trebuie să-l împiedic să treacă. Fugiţi!
Aragorn şi Boromir nu dădură ascultare poruncii lui, ci rămaseră pe poziţii, unul lângă altul, în spatele lui Gandalf, la capătul îndepărtat al podului. Ceilalţi se opriră chiar în prag, în partea cealaltă a sălii, şi se răsuciră să privească, nesimţindu-se în stare să-l lase singur în faţa duşmanului pe cel ce-i adusese până acolo.
Balrogul ajunse la pod. Gandalf stătea în mijlocul arcului, sprijinit cu mâna stângă în toiag, dar ţinând în dreapta sabia Glamdring, ce lucea cu o lumină albă şi rece. Duşmanul se opri încă o dată, înfruntându-l, şi umbra din jurul lui se întinse ca două aripi uriaşe. Înălţă biciul şi plesnele lui şuierară şi pocniră. Din mâinile lui ţâşniră flăcări. Dar Gandalf nu se clinti.