— Nu poţi trece, spuse vrăjitorul.
Orcii se opriră locului şi o linişte ca de mormânt se aşternu.
— Sunt slujitorul Focului Tainic, mânuitorul văpăii din Anor, spuse Gandalf. Nu poţi trece. Focul întunecat nu te va ajuta, văpaie din Udun. Întoarce-te înapoi în Umbră! Nu poţi trece.
Balrogul nu răspunse. Focul din el păru a se stinge, dar întunericul se adânci. Păşi încet înainte, pe pod, şi dintr-o dată se trase în sus, la o mare înălţime, şi aripile i se deschiseră dintr-un zid până în celălalt. Gandalf însă putea fi văzul scânteind în întuneric; părea mic şi singur-singureclass="underline" cărunt, adus de spate, ca un copac uscat înainte de-a începe furtuna.
Din umbra aceea ţâşni ca un fulger o sabie roşie. Glamdring îi răspunse cu o scăpărare albă. Răsună un zăngănit de arme şi izbucni o fulgerare albă, ca un pumnal. Balrogul căzu înapoi pe pământ şi sabia lui zbură cât colo, în bucăţi de metal topit. Vrăjitorul se clătină pe pod, făcu un pas îndărăt şi apoi rămase neclintit.
— Nu poţi trece! ‘
Aplecându-se în faţă, Balrogul făcu un salt până în mijlocul podului. Biciul lui se roti în aer şi şuieră.
— Nu-i poate ţine piept singur! strigă Aragorn deodată şi se repezi înapoi pe pod. Elendil! urlă el. Sunt cu tine, Gandalf!
— Gondor! strigă Boromir şi se avântă pe urmele lui.
În acea clipă, Gandalf ridică toiagul şi, cu un strigăt, izbi podul dinaintea lui. Toiagul se frânse şi-i căzu din mână. O pală de un alb orbitor ţâşni în sus. Podul crăpă. Se frânse drept la picioarele Balrogului şi piatra pe care stătea acesta se prăvăli în hău, în vreme ce restul rămase suspendat, tremurând ca o limbă de stâncă avântată în gol.
Cu un urlet cumplit, Balrogul se prăbuşi în faţă, iar umbra lui se nărui şi ea şi dispăru în genune. Dar chiar în timp ce cădea, el plesni cu biciul şi sfârcurile acestuia şfichiuiră şi se încolăciră în jurul genunchilor vrăjitorului, trăgându-l spre marginea limbii de piatră. Gandalf se clătină, căzu, se prinse cu disperare de piatră şi alunecă în abis.
— Fugiţi, nebunilor! urlă el şi se făcu nevăzut.
Focurile se stinseseră, lăsând în urmă o beznă adâncă. Însoţitorii Inelului stăteau ca ţintuiţi de groază, cu privirile pierdute în genune. Nici n-apucară Aragorn şi Boromir să pună piciorul pe pământ, că rămăşiţele podului se frânseră şi căzură în prăpastie. Aragorn îi trezi pe toţi cu un strigăt.
— Veniţi! Acum vă voi duce eu mai departe! strigă el. Trebuie să dăm ascultare ultimei lui porunci. După mine!
Se repeziră disperaţi în sus pe scările cele mari, de dincolo de uşă, cu Aragorn în frunte şi Boromir la urmă. În capul scărilor începea o galerie largă, ce răspundea cu ecou paşilor lor. O străbătură în fugă. Frodo îl auzi lângă el pe Sam plângând şi abia atunci îşi dădu seamă că şi el alerga plângând. Dumm, dummm, dummm, bubuiau tobele în urmă, un sunet de jale acum, şi stins; dummm!
Fugeau. În faţă, galeria se lumina tot mai mult; puţuri mari străpungeau tavanul. Fuga lor se iuţi. Intrară într-o sală strălucind de lumina zilei ce pătrundea prin ferestrele înalte dinspre răsărit. O străbătură în goană. Trecură de uşile ei masive şi sfărâmate şi pe neaşteptate înaintea lor se deschiseră Porţile cele Mari, o boltă de lumină orbitoare.
Câţiva orci făceau de strajă ciuciţi în umbrele stâlpilor celor mari ce se înălţau semeţi de-o parte şi de alta a porţilor, dar porţile însele erau sparte şi prăbuşite la pământ. Dintr-o lovitură Aragorn doborî căpetenia gărzilor ce i se pusese în cale şi ceilalţi orci o zbughiră care-ncotro îngroziţi de furia lui. Însoţitorii Inelului trecură pe lângă ei în goană, fără să-i ia în seamă. Fugind, trecură şi de Porţi şi la fel coborâră şi treptele mari de piatră roasă de vreme, pragul Moriei.
Astfel ajunseră într-un sfârşit, dincolo de orice speranţă, sub cerul liber şi simţiră vântul răcorindu-le obrajii.
Nu se opriră decât la o aruncătură de suliţă de ziduri. În jurul lor se întindea Valea Pârâiaşului Tainic. Umbra Munţilor Ceţoşi cobora asupra ei, dar înspre soare-răsare pământurile erau scăldate de o lumină de aur. Abia trecuse un ceas de la crucea amiezii. Soarele strălucea; norii erau albi şi înalţi.
Priviră în urmă. Arcada Porţilor se căscă întunecată sub umbra munţilor. Abia auzit şi departe în adânc, pământul era răscolit de bubuitul tobelor: dummm. Un fuior subţire de fum se încolăcea în văzduh. Nimic altceva nu se zărea; de jur împrejur, valea era pustie. Dummm. Jalea îi copleşi în cele din urmă, iar ei se lăsară pradă plânsului: unii în picioare, tăcuţi, alţii prăbuşiţi la pământ. Dummm, dummm. Bubuitul tobelor se stinse.
VI
Lothlorien
— Mă tem, vai! că nu putem sta mult aici, spuse Aragorn. Se uită spre munţi şi îşi ridică spada.
Rămâi cu bine, Gandalf! strigă el. Nu ţi-am spus eu : Dacă treci de porţile Moriei, fii cu băgare de seamă! Vai, cât de adevărate mi-au fost vorbele! Ce speranţă avem fără tine?
Se răsuci spre ceilalţi.
— Trebuie să ne descurcăm fără speranţă, spuse el. Cel puţin mai putem încă fi răzbunaţi. Să ne încingem spadele şi să nu mai jelim! Veniţi! Avem un drum lung şi multe de făcut.
Se ridicară cu toţii şi priviră în jur. Spre nord, valea se pierdea într-o strungă de umbre între doi pinteni uriaşi ai munţilor, deasupra cărora străluceau trei piscuri albe. Celebdil, Fanuidhol şi Cardhras, Munţii Moriei. În capătul celălalt al văii, un torent curgea ca o dantelă albă peste o înlănţuire nesfârşită de cascade scurte şi o ceaţă de spumă atârna în văzduh, la poalele munţilor.
— Acolo e Scara Pârâiaşului Tainic, arătă Aragorn spre cascade. Pe drumul săpat adânc de-a lungul torentului ar fi trebuit noi să venim dacă soarta ar fi fost mai îngăduitoare.
— Sau Cardhras mai puţin crud, adăugă Gimli. Ia iute-l cum stă şi zâmbeşte la soare!
Îşi agită pumnul spre cel mai îndepărtat dintre piscurile cu căciulă de zăpadă, apoi îi întoarse spatele spre răsărit, pintenul lung al muntelui se sfârşea ca retezat; dincolo de el se zăreau câmpiile îndepărtate, întinse, pierdute în zare. Spre sud. Munţii Ceţoşi înaintau până unde puteau ajunge privirile. La mai puţin de o milă distanţă, şi puţin mai jos faţă de locul unde stăteau ei, căci încă se aflau sus, pe latura vestică a văii, se găsea un heleşteu. Lung, de formă ovală, ca un uriaş vârf de suliţă înfipt afund în strunga nordică; dar capătul lui sudic ieşea din umbre, sub cerul luminat de soare. Cu toate acestea, apele erau întunecate: un albastru-adânc, la fel cu cerul limpede al serii văzut dintr-o încăpere luminată de un felinar. Oglinda lui era liniştită, neclintită. Era înconjurat de o pajişte netedă, coborând uşor în pantă din toate părţile, până la malul său sterp şi nevălurit.
— Şi acela-i Heleşteul Oglinzii, adâncul Kheled-zaram! zise trist Gimli. Îmi aduc aminte cum ne-a spus eclass="underline" „Să vă bucuraţi la vederea lui! Dar nu vom putea zăbovi acolo”. Mult o să mai am de mers până voi simţi din nou bucurie. Eu sunt cel ce trebuie să se grăbească, iar el, cel ce trebuie să zăbovească.
Însoţitorii Inelului porniră în josul drumului ce începea la Porţi. Un drum pietros, hârtopit, care se pierdu curând într-o potecuţă şerpuind printre pârloage şi grozame ce se împingeau în afară dintre crăpăturile stâncoase. Dar încă se putea vedea că, în vremuri de mult apuse, un mare drum pietruit urcase dinspre şesurile regatului gnomilor. Din loc în loc, la marginea cărării se găseau ruinele a ceea ce fuseseră odată construcţii din piatră, precum şi movile verzi în vârful cărora creşteau zvelţi mesteceni sau brazi suspinând în vânt. Cotind spre est, după cum îi ducea poteca, ajunseră până aproape de pajiştea Heleşteului Oglinzii, unde, nu departe de potecă, se înălţa o singură coloană, spartă la capătul de sus.