— Asta-i Piatra lui Durin! strigă Gimli. Nu pot să trec mai departe fără să mă abat pentru o clipă să privesc minunăţia văii!
— Grăbeşte-te, atunci, îl sfătui Aragorn, privind în urmă spre Porţi. Soarele asfinţeşte devreme. Orcii n-or ieşi ei înainte de amurg, dar noi trebuie să fim departe înainte de-a se înnopta. Luna e aproape în al patrulea pătrar, încât la noapte o să fie beznă.
— Frodo, vino cu mine! îl chemă gnomul, sărind la marginea potecii. N-am să te las să pleci până nu vezi Kheled-zaram.
Fugi la vale pe panta lungă şi verde. Frodo îl urmă cu un mers încet, atras, în ciuda durerii şi a oboselii, de apa liniştită şi albastră. Sam porni după el.
Gimli se opri la piciorul coloanei de piatră şi privi în sus. Era crăpată, roasă de vreme, iar runele aproape şterse de pe suprafaţa ei nu mai puteau fi citite.
— Coloana asta însemnează locul de unde s-a uitat Durin pentru prima oară în Heleşteul Oglinzii, spuse gnomul. Hai să privim şi noi o dată, înainte să plecăm.
Se aplecară deasupra apei întunecate. La început nu zăriră nimic. După câteva clipe, prinseră contur munţii înconjurători ce se oglindeau într-un albastru-profund, iar piscurile erau ca un panaş de flăcări albe deasupra lor; dincolo de ele, o pată de cer. Ca nişte nestemate cufundate în adânc luceau stelele scăpărătoare, cu toate că deasupra cerul era scăldat de lumina soarelui. Din siluetele lor aplecate nu se zăreau nici măcar umbrele.
— Ah, Kheled-zaram, cel limpede şi minunat, spuse Gimli. Acolo zace coroana lui Durin până se va trezi el. Cu bine!
Se înclină, se răsuci pe călcâie şi o luă iute în sus pe pajiştea verde, spre drum.
— Ce-ai văzut? îl întrebă Pippin pe Sam, dar Sam era prea adâncit în gânduri ca să răspundă.
Drumul o lua acum spre miazăzi şi cobora cu repeziciune, ieşind dintre malurile văii. Ceva mai jos dădură peste o fântâna adâncă, plină cu apă limpede precum cristalul, din care un firicel se prelingea peste o buză de piatră şi apoi se prăvălea scăpărând şi susurând printr-un canal stâncos abrupt.
— Ăsta-i izvorul din care creşte apoi Râul Argintului, le spuse Gimli. Nu beţi din el. E rece ca gheaţa.
— Nu departe de aici devine un râu vijelios, căci îşi strânge apele din multe alte izvoare de munte, explică Aragorn. Calea noastră îl însoţeşte de-a lungul multor mile. Căci am să vă duc pe drumul ales de Gandalf şi nădăjduiesc să ajungem mai întâi la pădurile unde se varsă Râul Argintului în Râul cel Mare — acolo.
Priviră în direcţia în care arăta el şi în faţa lor văzură izvorul sărind prin albia văii şi mai departe, în jos, spre şesuri, până se pierdea într-o ceaţă aurie.
— Acolo se află pădurile din Lothlorien, zise Legolas. Cea mai frumoasă aşezare a semenilor mei. Nicăieri altundeva nu sunt copaci ca acolo. Căci toamna frunzele nu cad, ci se colorează auriu. Abia când vine primăvara cu verdeaţa ei cea nouă cad şi ele, şi atunci ramurile se îngreunează de flori galbene; iar podeaua pădurii este aurie, tot auriu este tavanul şi pilaştrii ei sunt argintii, căci scoarţa copacilor este netedă şi cenuşie. Aşa glăsuiesc încă şi acum cântecele noastre din Codrul Întunecimii. Inima mi s-ar bucura de m-aş afla sub streşinile acelei păduri şi de-ar fi primăvară.
— Inima mi s-ar bucura chiar şi iarna, zise Aragorn. Dar se află la multe mile de-aici. Să ne grăbim.
O vreme, Frodo şi Sam izbutiră să ţină pasul cu ceilalţi; dar Aragorn, în fruntea şirului, îi obliga să meargă prea repede, astfel că nu după mult timp cei doi rămaseră în urmă. Nu mâncaseră nimic de la primele ceasuri ale dimineţii. Tăietura îl ardea pe Sam ca focul şi aproape că nu-şi mai simţea capul pe umeri. În ciuda soarelui strălucitor, vântul îi părea rece după întunericul cald al Moriei. Îl trecu un fior. Frodo resimţea fiecare pas ca pe o durere şi abia mai putea respira.
La un moment dat, Legolas privi peste umăr şi, văzându-i ramaşi departe în urmă, strigă în faţă spre Aragorn. Toţi se opriră, iar Aragorn fugi îndărăt, chemându-l pe Boromir cu el.
— Îmi pare rău, Frodo! exclamă el plin de grijă. Atâtea s-au întâmplat astăzi, şi cumplit ce trebuie să ne grăbim, dar uite că am uitat că eşti rănit; şi tu, Sam. Ar fi trebuit să ne spuneţi. N-am făcut nimic să vă uşurăm mersul, aşa cum ar fi trebuit, cu toate că toţi orcii din Moria sunt pe urmele noastre. Haideţi! Puţin mai încolo e un loc unde ne putem odihni o vreme. Acolo voi face tot ce voi putea pentru voi. Hai, Boromir. O să-i ducem în cârcă.
Curând ajunseră la un alt izvor care cobora dinspre vest şi-şi unea apele bolborosinde cu sprintenul Izvor al Argintului. Împreună se prăvăleau într-o cascadă din piatră verzuie şi de acolo, spumegând, umpleau fundul unei vâlcele. De jur-împrejur creşteau brazi, piperniciţi şi cu tulpini răsucite, iar malurile erau povârnite şi acoperite de limba-cerbului şi tufărişuri de afine. Pe fundul ei era un tăpşan prin mijlocul căruia pârâul curgea zgomotos peste pietricele lucitoare. Aici se opriră călătorii. Trecuseră aproape trei ore după miezul zilei şi nu se depărtaseră decât câteva mile de Porţi. Soarele cobora de-acum spre asfinţit.
În vreme ce Gimli şi cei doi hobbiţi mai tineri pregăteau un foc din vreascuri şi cetini de brad şi scoteau apă din pârâu, Aragorn se îngriji de Sam şi Frodo. Rana lui Sam nu era adâncă, ci doar urâtă, iar chipul lui Aragorn se întunecă atunci când o cercetă. Dar în clipa următoare respiră uşurat.
— Ceasul bun, Sam. Mulţi s-au ales cu răni şi mai rele decât asta pentru uciderea primului lor orc. Tăietura nu e otrăvită, după cum prea adesea sunt rănile pricinuite de tăişurile orcilor. O să se vindece cum trebuie după ce-o voi doftorici. O spăl de îndată ce încălzeşte Gimli apa.
Îşi deschise punga de la brâu şi scoase câteva frunze veştede.
— S-au uscat, o parte din virtuţile lor s-au dus, spuse el, dar tot mi-au mai rămas câteva frunze de alhela pe care le-am strâns de lângă Tancul Vremii. Fărâmiţează una în apă, spală rana şi apoi ţi-o leg eu. Acum e rândul tău, Frodo.
— Eu sunt bine, zise Frodo, ferindu-se să nu-i fie atinse hainele. N-am nevoie decât de nişte mâncare şi de puţina odihnă.
— Nu, stărui Aragorn. Trebuie să ne uităm şi să vedem ce ţi-au făcut ciocanul şi nicovala. Mă mir că mai eşti viu.
Cu gesturi blânde, îl dezbracă pe Frodo de jacheta cea veche şi tunica roasă şi scoase o exclamaţie de uimire. Apoi izbucni în râs. Corsetul de argint străluci în faţa ochilor lui la fel ca lumina pe faţa vălurită a mării. I-o dezbracă şi pe aceasta cu multă grijă şi o ridică, iar nestematele scăpărară precum stelele; clinchetul inelelor astfel mişcate era ca un clipocit de ploaie într-un iaz.
— Ia priviţi, prieteni! strigă el. O piele de hobbit drăguţă foarte ce-un prinţişor de elf să învelească poate! Dacă s-ar şti că hobbiţii au asemenea piei, toţi vânătorii de pe Pământul de Mijloc ar da năvală în Comitat.
— Şi toate săgeţile vânătorilor din lume ar fi zadarnice, spuse Gimli, uitându-se cu mirare la za. E făcută din mithril. Mithril! Nu mi-a fost dat să văd sau să aud de una atât de frumoasă. Asta e vesta despre care vorbea Gandalf? Atunci trebuie să spun că n-a ştiut câţi bani face cu adevărat. Dar ţi-a prins bine.