— Mă-ntrebam adeseori ce făceaţi tu şi Bilbo acolo, numai voi doi în cămăruţa aia a lui, spuse Merry. Binecuvântat fie bătrânul hobbit. Îl iubesc mai mult decât oricând. Poate c-o să avem norocul să-i povestim şi lui.
În partea dreapta, pe coaste şi pe piept, Frodo avea o vânătaie urâtă. Sub za purta o cămaşă din piele moale, dar într-un loc inelele sfâşiaseră cămaşa şi i se înfipseseră în carne. Şi în partea stângă avea semne şi vânătăi, acolo unde se izbise de perete. În timp ce tovarăşii lor de drum pregăteau masa, Aragorn spăla rănile cu apă în care fuseseră fărâmiţate frunze de athela. Mirosul înţepător umplea valea şi cine îşi apropia faţa de aburul ce se înălţa din apă se simţea de îndată înviorat şi înzdrăvenit. Curând durerea îl părăsi pe Frodo, iar respiraţia i se uşură; cu toate că multe zile mişcările aveau să-i fie îngreunate şi pieptul avea să-l doară la atingere. Aragorn îl pansă cu câteva bucăţele de pânză moale.
— Zaua este uimitor de uşoară, zise el. Îmbrac-o din nou, dacă o poţi suporta. Inima mea se bucură să ştie că ai o asemenea tunică. N-o lăsa deoparte, nici măcar în somn, decât dacă norocul face să ajungi într-un loc lipsit de primejdii şi asta nu se va prea întâmpla cât va dura căutarea ta.
Isprăvind de mâncat, se pregătiră de plecare. Stinseră focul şi făcură să dispară orice urmă a lui. Apoi, urcând înapoi la drum, porniră mai departe. N-apucară să meargă prea mult înainte ca soarele să coboare în spatele înălţimilor apusene şi umbre lungi se târau de-acum în jos pe coastele munţilor. Întunericul le învălui picioarele şi neguri umplură văioagele. Departe, spre răsărit, lumina înserării cuprindea palidă întinderile abia ghicite ale şesurilor şi pădurii. Simţindu-se mult uşuraţi şi învioraţi, Sam şi Frodo puteau să ţină pasul cu ceilalţi şi, în afară unei opriri scurte, merseră toţi, cu Aragorn în frunte, alte aproape trei ceasuri.
Se întunecase. Noaptea se lăsase în toată puterea ei. Multe stele se zăreau limpezi, dar luna, în descreştere, avea să răsară abia târziu. Gimli şi Frodo încheiau şirul, umblând cu pas uşor şi fără să-şi vorbească, atenţi însă la orice sunet ce s-ar fi putut auzi în urma lor. Într-un târziu, Gimli rupse tăcerea.
— Zgomote nu-s, doar vântul. Nici un spiriduş prin preajmă, doar dacă nu cumva am urechi de lemn. Să nădăjduim că orcii se vor mulţumi doar să ne gonească din ţinutul Moriei. Şi poate că altă treaba nici n-au avut cu noi — cu Inelul, adică. Cu toate că adeseori orcii îşi urmăresc vrăjmaşii până departe, în câmpie, dacă au de răzbunat o căpetenie căzută în luptă.
Frodo nu răspunse. Îşi privi sabia — tăişul nu strălucea. Şi totuşi, ceva auzise el, sau aşa i se năzărise. De cum îi împrejmuiseră umbrele şi drumul din urmă se cufundase în întuneric, auzise din nou lipăitul acela de tălpi grăbite. Chiar şi acum îl auzea. Se răsuci brusc. Zări două puncte luminoase, sau, preţ de o clipă, i se păruse că le vede, dar de îndată acestea părură să se abată de la drum şi să dispară.
— Ce-i? întrebă gnomul.
— Nu ştiu, răspunse Frodo. Mi s-a părut că aud paşi şi mi s-a părut că zăresc o lumină — ca doi ochi. Atâtea mi s-au părut de când am intrat în Moria.
Gimli se opri şi se aplecă la pământ.
— N-aud nimic, doar şoaptele în noapte ale plantelor şi pietrelor, zise. Hai! Să ne grăbim! Nu-i mai zăresc pe ceilalţi.
Vântul nopţii sufla rece din josul văii, întâmpinându-i. În faţa lor se desluşea vag o ceaţă cenuşie; auzeau un foşnet de frunze neîntrerupt, ca al plopilor stârniţi de vânt.
— Lothlorien! strigă Aragorn. Ah, ce bucurie simt când mi-e dat să aud din nou vântul printre copaci! Nu ne-am depărtat mai mult de cinci leghe de Porţi, dar mai departe nici că putem merge. Să sperăm că aici bunătatea elfilor ne va feri în noaptea asta de primejdia ce vine din urmă.
— Numai să mai fie elfi pe-aici, în lumea asta tot mai întunecoasă, zise Gimli.
— A trecut multă vreme de când vreunul din seminţia mea s-a reîntors pe acest meleag de unde am pornit-o în pribegie în timpuri de mult apuse, spuse Legolas, dar am auzit că Lorien n-ar fi încă pustie, căci locul ăsta e binecuvântat cu o putere tainică ce ţine răul departe de hotare. Numai că locuitorii sunt rareori văzuţi şi se prea poate să se fi retras în adâncul pădurii, departe de hotarul de la miazănoapte.
— Cu adevărat se ascund în adâncul pădurii, oftă Aragorn, cuprins parcă de cine ştie ce amintiri. Va trebui să ne purtăm singuri de grijă în noaptea asta. O să pătrundem numai puţin în pădure, până ce copacii ne vor înconjura din toate părţile, şi abia apoi ne vom abate de la potecă să căutăm un loc unde să ne putem odihni.
Acestea fiind zise, păşi înainte; doar Boromir rămase pe loc nehotărât.
— Altă cale nu e? întrebă el.
— Ce altă cale mai bună ai dori? nu pricepu Aragorn.
— Un drum desluşit, de-ar fi să treacă şi printr-un gard de suliţi, spuse Boromir. Pe tot felul de poteci ciudate am fost duşi, şi până acum doar spre nenorocul nostru. Împotriva vrerii mele am trecut pe sub umbrele Moriei, şi am pierdut. Iar acum trebuie să intrăm în Pădurea Aurită, zici tu. Dar despre tărâmul acesta plin de primejdii am auzit povestindu-se în Gondor, şi ce se spune e că puţini ies vii după ce au intrat în ea; iar dintre cei puţini, nici unul n-a scăpat nevătămat.
— Nu spune nevătămat, ci neschimbat, şi de-abia aşa ai vorbi cu dreptate, zise Aragorn. Dar rău au ajuns poveştile din Gondor, Boromir, dacă în oraşul celor atât de înţelepţi odată se vorbeşte cu păcat despre Lothlorien. Crezi ce pofteşti, altă cale nu avem — dacă nu cumva vrei să te întorci la Poarta Moriei, să urci aceşti munţi de netrecut, sau să traversezi înot Râul cel Mare de unul singur.
— Atunci porneşte, se resemnă Boromir. Dar e primejdios.
— Primejdios, aşa e, întări Aragorn, frumos şi primejdios; însă numai răul are de ce se teme, sau cei care aduc răul cu ei. Urmaţi-mă.
Poate ceva mai mult de-o milă să se fi adâncit în pădure, când ajunseră la un alt pârâu, care curgea tumultuos de pe povârnişurile împădurite ce se ridicau la vest, spre munţi. ÎI auzeau prăvălindu-se într-o cascadă, undeva la dreapta lor, printre umbre. Apele lui întunecate şi grăbite tăiau poteca în faţa lor şi se întâlneau cu Râul Argintului într-o vâltoare abia desluşită printre rădăcinile copacilor.
— Pârâul Nimrodel, îi anunţă Legolas. De mult de tot elfii pădurilor îl cîntau în cântecele lor, pe care noi cei de la Miazănoapte încă le mai cântăm şi azi, căci ne amintim de curcubeele ce-i încununau cascadele şi de florile galbene ce pluteau în apa lui înspumată. Dar acum totul e cufundat în întuneric, iar Podul peste Nimrodel s-a năruit. Îmi voi scălda picioarele în apa lui, căci se spune că-l tămăduieşte pe cel istovit.
Înaintă, coborî malul abrupt şi păşi în apă.
— Veniţi! strigă el. Nu e adânc. Putem să-l trecem. Pe malul celălalt ne vom odihni şi poate că sunetul cascadei ne va face să adormim şi să uităm de durere.
Unul câte unul, coborâră şi-l urmară pe Legolas. Frodo rămase câteva clipe nemişcat lângă mal, lăsând apa să curgă peste picioarele lui obosite. Era rece, dar o simţea curată, şi când făcu alţi câţiva paşi şi apa îi ajunse până la genunchi, toate urmele călătoriei şi ale oboselii din mădulare îi pieriră, duse de ape.
Când ajunse şi ultimul dintre ei pe malul celălalt, se aşezară să se odihnească şi să îmbuce câte ceva; iar Legolas le spuse poveşti despre Lothlorien, pe care elfii din Codrul întunecimii le păstrau încă în inimă, poveşti despre soare şi lumină de stele revărsate peste pajiştile ce se întindeau de-a lungul Râului cel Mare înainte ca lumea să fi devenit cenuşie.