Într-un târziu se aşternu tăcerea, şi astfel auziră muzica apelor susurând dulce în umbrele pădurii. Lui Frodo aproape că i se păru că printre sunetele apei auzea o voce care cânta.
— Auziţi vocea lui Nimrodel? întrebă Legolas. O să vă cânt un cântec despre fecioara Nimrodel, care purta acelaşi nume cu al pârâu-lui pe malul căruia a trăit cu multă vreme în urmă. E un cântec tare frumos în limba noastră din ţinutul păduros; dar iată cum sună în vorbirea din Apus, aşa după cum este cântat în Vâlceaua Despicată.
Cu o voce stinsă, abia dacă se auzea prin foşnetul de frunze de deasupra capetelor lor, el începu:
Vocea lui Legolas şovăi şi cântecul încetă.
— Nu mai pot cânta, zise el. E doar o parte, multe strofe le-am uitat. Un cântec lung şi trist, pentru că povesteşte despre cum s-a abătut amărăciunea peste Lothlorien, Lorien cel înflorit, atunci când gnomii au trezit răul din adâncul munţilor.
— Dar nu gnomii au adus răul, sări Gimli.
— Nu aşa am spus; răul totuşi s-a ivit, răspunse trist Legolas. Atunci a fost când mulţi elfi din neamul lui Nimrodel şi-au părăsit sălaşurile şi au plecat în pribegie, iar ea s-a pierdut departe, la Miazăzi, în trecătorile Munţilor Albi; şi nu a ajuns la corabia pe care o aştepta Amroth, iubitul ei. Dar primăvara, când vântul suspină prin frunzişul proaspăt, ecoul vocii ei se mai aude în apropierea cascadei ce-i poartă numele. Iar când vântul suflă dinspre miazăzi, aduce cu sine de la mare vocea lui Amroth; căci Nimrodel se varsă în Râul Argintului, numit de elfi Celebrant, care Celebrant ajunge în Anduinul cel Mare, iar Anduin curge până în Golful Belfalas, de unde au pornit pe mare elfii din Lorien. Dar nici Nimrodel şi nici Amroth nu s-au mai întors vreodată.
Povestea spune că ea îşi avea sălaşul între crengile unui copac ce creştea în apropierea cascadei; astfel era obiceiul elfilor din Lorien, să locuiască în copaci, şi poate că astfel este şi acum. Prin urmare, primiseră numele de Galadhrim, Locuitorii Copacilor. Adânc în pădurea lor, copacii sunt foarte mari. Înainte să vină Umbra, locuitorii pădurilor nu trăiau în pământ, aşa cum fac gnomii, şi nu-şi ridicau nici adăposturi trainice din piatră.
— Şi chiar şi în zilele acestea poate că e mai ferit de primejdii să-ţi ai sălaşul în copaci decât pe pământ, spuse Gimli.
Îşi îndreptă privirile spre malul celălalt al pârâului, la drumul ce ducea înapoi până la Valea Pârâiaşului Tainic, şi apoi le ridică spre bolta de ramuri negre.
— Vorbele tale ne sfătuiesc de bine, Gimli, zise Aragorn. Nu ne putem clădi o casă, dar în noaptea asta vom face precum elfii Galadhrim şi ne vom refugia în vârful copacilor, dacă putem. Am şezut aici, lângă drum, mai mult decât era înţelept s-o facem.
Călătorii părăsiră poteca şi se adânciră şi mai mult în umbra pădurii, spre vest, de-a lungul pârâului de munte, lăsând Râul Argintului în urmă. Nu departe de peretele cascadei dădură peste un pâlc de copaci, dintre care unii îşi aplecau ramurile peste pârâu. Trunchiurile lor masive şi cenuşii erau neînchipuit de groase, iar înălţimea lor nu putea fi ghicită.
— Eu urc, spuse Legolas. Mă simt ca acasă printre copaci, la rădăcina lor sau sus pe crăci, doar că aceşti copaci sunt de un soi necunoscut mie, nu-i ştiu decât ca un nume pomenit în cântece. Mellyrn li se spune şi sunt cei purtători de flori galbene, dar nicicând nu m-am suit în vreunul. O să văd acum care le e forma şi felul de a creşte.
— Oricare ar fi acestea, îşi dădu Pippin cu părerea, trebuie că sunt nişte copaci minunaţi dacă pot oferi odihnă peste noapte şi altora decât păsărilor. Eu unul nu pot dormi cocoţat pe-o cracă.
— Atunci sapă-ţi o vizuină în pământ, îl luă peste picior Legolas, dacă aşa e obiceiul seminţiei tale. Doar că trebuie s-o sapi adânc şi cu repeziciune, de vrei să te ascunzi de orci.
După aceste vorbe, elful sări fără greutate de la pământ şi se prinse de o ramură ce creştea din trunchi mult deasupra capului său. Dar, chiar în vreme ce stătea aşa agăţat, legănându-se câteva clipe, se auzi deodată o voce dintre umbrele înalte ale copacului.
— Daro! glăsui aceasta, făcându-l pe Legolas să cadă înapoi la pământ, surprins şi înspăimântat.
Se trase lângă trunchi şi se ghemui acolo.
— Nu mişcaţi, le şopti el celorlalţi. Nu vă clintiţi şi nu vorbiţi. De sus se auzi un hohot de râs şi apoi o altă voce, la fel de limpede, vorbi în limba elfică. Frodo pricepu doar câteva frânturi din ceea ce spunea vocea, căci graiul locuitorilor pădurii la răsărit de munţi nu se asemăna cu cel de la Apus. Legolas se uită înspre ramuri şi răspunse pe aceeaşi limbă .
— Cine sunt şi ce spun? întrebă Merry.
— Sunt elfi, zise Sam. Nu Ie auzi vocile?
— Aşa e, sunt elfi, întări Legolas, şi spun că respiraţia voastră e atât de răsunătoare, că v-ar putea nimeri şi pe întuneric.
Sam îşi duse iute mâna la gură.
— Dar mai spun că nu aveţi de ce vă teme. Ştiu de mult că venim. Mi-au auzit vocea încă de pe malul celălalt al râului Nimrodel şi au înţeles că fac parte din neamul lor de la Miazănoapte, drept pentru care ne-au lăsat să trecem prin vad; mai târziu m-au auzit cântând. Acum mă roagă să urc împreună cu Frodo; căci, din cât se pare, au primit ceva veşti despre el şi călătoria noastră. Cât despre ceilalţi, îi roagă să aibă puţină răbdare şi să stea de strajă la piciorul copacului până hotărăsc ce este de făcut.