Dintre umbre coborî până jos o scară: era făcută dintr-o frânghie cenuşiu-argintie, care strălucea în întuneric şi, cu toate că părea firavă, se dovedi destul de trainică să ţină mai mulţi deodată.
Legolas urcă una-două, Frodo însă îl urmă mai încet; după el urcă Sam, care se străduia să-şi stăpânească respiraţia zgomotoasă. Ramurile copacului-mallorn creşteau aproape direct din trunchi şi se îndreptau în sus; dar spre vârf trunchiul principal se împărţea într-o coroană din multe crengi şi printre acestea cei trei descoperiră că fusese construită o platformă de scânduri, numită flet în acele vremuri: în elfică i se spunea talan. Pe ea se ajungea printr-o gaură rotundă tăiată în mijloc, prin care fusese coborâtă şi scara.
Când în sfârşit urcă şi Frodo pe flet, îl găsi pe Legolas şezând împreună cu alţi trei elfi. Erau înveşmântaţi în straie de un verde închis, astfel că nu puteau fi zăriţi între tulpinile copacilor decât dacă făceau mişcări bruşte. Se ridicară în picioare şi unul dintre ei scoase de sub veşmânt o lampă mică ce trimitea o singură rază argintie şi subţire. Elful o ridică în sus, luminând chipul lui Frodo şi al lui Sam. Apoi stinse lumina şi rosti cuvinte de bun venit în limbă lui elfă. Frodo îi răspunse împleticit.
— Bun venit, îi ură din nou elful pe limba comună, vorbind rar. Nu prea folosim alt grai decât al nostru; căci acum sălăşluim în inima pădurii şi nu ne amestecăm de bunăvoie cu alte seminţii. Chiar şi neamurile noastre de la Miazănoapte sunt înstrăinate de noi. Dar mai sunt dintre noi unii care călătoresc încă pe meleaguri străine pentru a strânge noutăţi şi a veghea asupra vrăjmaşilor noştri, iar ei vorbesc în graiurile altor popoare. Eu sunt unul dintre ei. Haldir îmi este numele. Fraţii mei, Rumil şi Orophin, ştiu prea puţin limba voastră.
Dar am auzit zvonuri despre venirea voastră, căci solii lui Elrond au trecut pe lângă Lorien în drumul lor spre casă, în sus pe Scările Pârâiaşului Tainic. N-am mai auzit despre… hobbiţi sau piticuţi de tare multă vreme, nici măcar nu ştiam că mai vieţuiesc pe Pământul de Mijloc. Nu arătaţi că aţi avea gânduri rele. Şi pentru că umblaţi împreună cu un elf de-al nostru, suntem dornici să vă primim cu prietenie, aşa cum a cerut Elrond; cu toate că nu ne stă în obicei să-i însoţim pe străini prin ţara noastră. În noaptea asta, însă, va trebui să rămâneţi aici. Câţi sunteţi?
— Opt, răspunse Legolas. Eu, patru hobbiţi şi doi oameni, dintre care unul, Aragorn, este un prieten al elfilor din seminţia celor din Apusime.
— Numele lui Aragorn, fiu al lui Arathorn, este cunoscut în Lorien, zise Haldir, şi se află în graţiile Doamnei noastre. Toate bune şi frumoase, prin urmare. Dar nu ai înşirat decât şapte.
— Al optulea e un gnom, adăugă Legolas.
— Un gnom! exclamă Haldir. Asta nu e bine. N-am mai avut de-a face cu gnomii din Zilele întunecate de demult. Nu sunt îngăduiţi pe meleagul nostru. Nu-l pot lăsa să treacă.
— Dar el e din ţara Muntelui Singuratic, credincios lui Dain şi prieten cu Elrond, îi luă Frodo apărarea. Elrond însuşi l-a ales să fie unul dintre tovarăşii noştri şi s-a arătat plin de curaj şi bună credinţă.
Elfii se sfătuiră între ei cu vocile lor şoptite şi-i puseră întrebări lui Legolas pe limba lor.
— Prea bine, se înduplecă Haldir în cele din urmă. Ne vom învoi şi cu asta, măcar că o facem împotriva inimilor noastre. Dacă Aragorn şi Legolas se leagă să-l păzească şi să răspundă pentru el, va avea voie să treacă; dar va trebui să străbată Lothlorien legat la ochi.
Acum însă, gata cu sfatul. Nici unul dintre voi nu trebuie să rămână pe pământ. Am păzit toate Râurile de când am văzut acum multe zile o ceată mare de orci îndreptându-se pe la poalele munţilor spre miazănoapte, unde se află Moria. Lupii urlă la hotarele pădurii. Dacă veniţi cu adevărat din Moria, primejdia nu poate fi departe în urmă. Mâine dimineaţă devreme trebuie să vă continuaţi drumul.
Cei patru hobbiţi vor urca aici, să stea cu noi — nu ne temem de ei! În copacul alăturat se află un alt talan. Acolo să se refugieze ceilalţi. Tu, Legolas, ne vei da socoteală pentru ei. Strigă-ne, de e să se întâmple ceva. Şi stai cu ochii pe gnomul ăla.
Legolas coborî iute scara pentru a duce mesajul lui Haldir; curând după aceea, Merry şi Pippin se căţărară până pe fletul înalt. Abia mai respirau şi păreau tare speriaţi.
— Poftim, reuşi să îngaime Merry. Am adus şi paturile voastre, pe lângă ale noastre. Pas Mare a ascuns restul bagajelor sub un morman mare de pietre.
— N-aveaţi nevoie de toate poverile astea, îi spuse Haldir. Iarna e frig aici sus, în vârful copacilor, doar că în noaptea aceasta vântul bate de la Miazăzi; şi avem destule merinde şi băutură să vă dăm ca să alunge răcoarea nopţii, iar blănuri şi pelerine sunt cu prisosinţă.
Hobbiţii primiră cu bucurie această a doua (şi mult mai bună) cină. Apoi se înveliră la căldură, nu numai în pelerinele îmblănite ale elfilor, ci şi în paturile lor, şi încercară să adoarmă. Dar, cu toate că erau frânţi de oboseală, numai lui Sam îi fu lesne să adoarmă. Hobbiţilor nu le plac înălţimile şi nu dorm în locuri înalte, chiar şi când au scări în apropiere. Fletul nu era câtuşi de puţin un dormitor pe placul lor. N-avea pereţi şi nici măcar o balustradă; doar pe una dintre părţi se găsea un paravan uşor din împletitură de nuiele, ce putea fi mutat şi aşezat în locuri diferite, după cum bătea vântul.
Pippin nu se îndura să închidă ochii.
— Trag nădejde, spuse el, că, dacă adormim în această hulubărie de pal, n-am să mă rostogolesc până jos.
— Dacă apuc să adorm, mormăi Sam, o să dorm şi dacă mă rostogolesc. Şi cu cât vorbesc mai puţin, cu atât o să adorm mai repede, dacă pricepi ce vreau să spun.
Frodo rămase o vreme treaz, cu privirile aţintite la stelele ce luceau prin acoperişul palid al frunzelor tremurătoare. Lângă el, Sam sforăia de mult. Frodo desluşea vag formele a doi elfi care şedeau cu braţele în jurul genunchilor, vorbind în şoaptă. Cel de-al treilea coborâse pentru a-şi lua în primire postul de veghe de pe ramurile mai aproape de pământ. Într-un târziu, vrăjit de zvonul vântului în crengile de deasupra şi de murmurul dulce al cascadei Nimrodel de jos, Frodo adormi cu gândul la cântecul lui Legolas.
În miez de noapte se trezi. Ceilalţi hobbiţi dormeau. Elfii dispăruseră. Secera Lunii lucea stins printre frunze. Vântul încetase. De undeva, nu foarte departe, ajunse până la el un hohot de râs aspru şi tropăiturile multor picioare pe pământ. Se auzi un zăngănit de metale. Zgomotele se stinseră încet, părând a se depărta spre miazăzi, în adâncul pădurii.
Un cap apăru deodată prin gaura din flet. Frodo se ridică speriat în capul oaselor şi văzu că era un elf cu creştetul acoperit de o glugă cenuşie. Elful privi spre hobbiţi.
— Ce se-ntâmplă? întrebă Frodo.
— Yrch! sâsâi şoptit elful şi aruncă pe flet scara de frânghie făcută colac.
— Orci, şopti Frodo. Ce fac? Dar elful dispăruse.
Nu se mai auzea nici un sunet. Chiar şi frunzele stăteau nemişcate şi însăşi cascada părea să-şi fi oprit susurul. Frodo tremura tot în învelitorile lui. Mulţumea cerului că nu fuseseră prinşi jos, pe pământ, dar avea sentimentul că prea puţin îi apărau copacii, doar că-i ascundeau. Orcii erau la fel de ageri precum ogarii ce dădeau de-o urmă, aşa se spunea, dar puteau să se şi caţăre. Frodo scoase sabia din teacă: lama ei scăpără şi străluci ca o flacără albastră, pentru ca în clipele următoare strălucirea să dispară şi tăişul să devină mat. Cu toate acestea, simţământul de primejdie apropiată nu-l părăsi pe Frodo, ci se adânci. Se ridică de la locul lui, se târâ până la deschizătură şi privi în jos. Era aproape sigur că auzea ceva mişcându-se pe furiş la poala copacului, departe jos.