Şi nu erau elfi, căci seminţiile pădurilor se mişcau neauzite. Apoi urechea lui prinse un zgomot surd ca un fel de adulmecare; şi ceva părea să se caţăre pe scoarţa trunchiului. Frodo îşi încordă privirile în întuneric, ţinându-şi respiraţia.
Cu adevărat, ceva urca încet, iar respiraţia se auzea ca un sâsâit înfundat, printre dinţii încleştaţi. După care, tot mai aproape şi lipiţi parcă de trunchi, Frodo zări doi ochi spălăciţi. Se opriră şi priviră în sus fără să clipească. Brusc se întoarseră de la Frodo şi o siluetă ca o umbră neagră alunecă în jurul trunchiului şi dispăru.
Imediat după aceea Haldir apăru urcând cu repeziciune printre crengi.
— A fost ceva în copacul ăsta din care nu mi-a mai fost dat să văd până acum, zise el. Nu era orc. Şi-a luat tălpăşiţa de cum am atins trunchiul. Părea să urce cu mare băgare de seamă şi cu oarecare pricepere, altfel mi-ar fi venit să cred că era unul dintre voi, hobbiţii.
N-am tras, căci mi-e teamă să nu stârnesc ţipete: nu puteam risca o luptă. Abia a trecut o întreagă armată de orci. Au traversat Râul Nimrodel — blestemate să le fie tălpile împuţite ce-au spurcat apa lui curată! — şi-au apucat-o pe vechiul drum de-a lungul râului. Mi s-a părut că au dat de-o urmă, căci o vreme au cercetat în jurul locului unde v-aţi oprit voi. Noi trei n-am fi putut înfrunta o sută de-ai lor, astfel că am luat-o înaintea lor, vorbind cu voci înăbuşite, ca să-i atragem departe în pădure.
Orophin s-a dus acum în mare grabă la sălaşurile noastre, să-i pună în gardă pe ceilalţi. Nici un orc n-o să mai iasă viu din Lorien. Şi mulţi elfi vor sta pitiţi la hotarul de la miazănoapte până se va lăsa din nou întunericul. Dar voi trebuie s-o porniţi spre miazăzi de cum se luminează de ziuă.
Zorii se arătară palizi dinspre răsărit. Pe măsură ce se împlinea, lumina dimineţii pătrundea cernuta printre frunzele galbene ale copacului-mallorn, încât hobbiţii avură impresia că zăreau strălucind soarele la primele ceasuri ale unei dimineţi răcoroase de vară. Un cer albastru-palid se întrezărea printre ramurile mişcătoare. Uitându-se printr-o deschizătură făcută în marginea dinspre sud a platformei, Frodo văzu valea dintr-un cap într-altul al Râului Argintului, întinzându-se ca o mare de aur roşiatic ce se legăna uşor în adierea vântului.
Era încă devreme foarte şi frig atunci când însoţitorii Inelului purceseră din nou la drum, avându-i acum pe Haldir şi pe fratele său Rumil drept călăuze.
— Rămâi cu bine, dulce Nimrodel! strigă Legolas.
Frodo se uită în urmă şi prinse o scăpărare de spumă albă printre trunchiurile cenuşii ale copacilor.
— Rămâi cu bine, zise şi el.
I se părea, nu se ştie cum, că nicicând nu-i va mai fi dat să audă o apă curgând atât de minunat, împletindu-şi fără contenire nenumăratele ei note într-o melodie veşnic nouă.
Ajunseră la poteca ce continua de-a lungul malului vestic al Râului Argintului, şi o vreme o urmară spre miazăzi. În pământ se zăreau urme de tălpi de orci. Dar curând Haldir părăsi poteca şi o luă printre copaci, oprindu-se pe malul râului, sub umbra coroanelor.
— Unul dintre elfii mei se află pe malul celălalt, spuse el, deşi poate că voi nu-l vedeţi.
Scoase un sunet, ca un şuierat surd de pasăre, şi din tufărişul crescut în jurul unor copaci tineri apăru un elf, înveşmântat în straie cenuşii, dar cu gluga dată pe spate; părul lui strălucea ca aurul în soarele dimineţii. Cu îndemânare, Haldir aruncă peste Râu un colac de funie cenuşie, iar elful îl prinse şi înfăşură capătul frânghiei în jurul unui copac de pe mal.
— După cum vedeţi, Celebram e un Râu vijelios în acest loc, le spuse Haldir; e adânc şi curge cu repeziciune, iar pe lângă asta mai e şi foarte rece. Noi nu punem picioarele în el atât de departe la miazănoapte. Numai că în aceste zile de primejdie şi veghe nu durăm poduri. Uite cum trecem de pe-un mal pe celălalt. Urmăriţi-mă cu atenţie.
Înnodă capătul său de frânghie în jurul altui copac şi apoi fugi iute până dincolo şi la fel se întoarse, de parcă alerga pe un drum bătătorit.
— Eu pot trece pe cărăruia ăsta, zise Legolas, dar ceilalţi nu au deprindere pentru aşa ceva. Ce să facă, să treacă înot?
— Nu. Mai avem două frânghii. Le vom lega deasupra celeilalte, una la înălţimea umărului, cealaltă la mijloc şi, ţinându-se de ele, şi dacă sunt cu mare grijă, vor putea trece şi străinii.
După ce podul acesta firav fu terminat, drumeţii îl trecură, unii cu mare băgare de seamă şi încet, alţii cu mai mare uşurinţă. Dintre hobbiţi, Pippin se dovedi cel mai bun, căci avea piciorul sigur, drept care traversă repede, ţinându-se doar cu o mână; dar ochii îi erau îndreptaţi pe malul celălalt, nici o clipă în jos. Sam se târâ, încleştându-şi disperat mâinile pe frânghii şi uitându-se tot timpul la apa albicioasă şi învolburată, ca spre o genune în munţi.
Când se văzu pe malul celălalt, răsuflă uşurat.
— Cât trăieşti, înveţi, cum zicea unchiaşul meu. Doar că el se gândea la grădinărit, nu cum să doarmă cocoţat pe-o cracă, de parcă am fi păsări, sau cum să umble ca un păianjen. Nici măcar unchiaşu’ Andy n-a făcut vreodată şmecheria asta
După ce toţi se strânseră pe malul răsăritean al Râului Argintului, elfii dezlegară frânghiile şi pe două le făcură colac. Rumil, care rămăsese pe celălalt mal, trase spre el a treia frânghie, o aruncă pe umăr şi, făcându-le semn cu mâna, plecă înapoi spre Nimrodel, să stea de strajă.
— Ei, prieteni, zise Haldir, aţi intrat în Naith Lorien, sau Clinul lui Lorien, cum i-aţi spune voi, căci este meleagul ce se întinde ca un vârf de lance între braţele Râului Argintului şi al Anduinului cel Mare. Nici unui străin nu-i este îngăduit să pătrundă în tainele acestui meleag. Şi mai puţini sunt cei cărora le este dat cu voie de la noi să pună piciorul aici.
După cum ne-a fost învoiala, pe Gimli Gnomul îl voi lega la ochi aici. Ceilalţi vor putea merge nestingheriţi o vreme, până vom ajunge în preajma sălaşurilor noastre, în Egladil, în Unghiul dintre ape.
Vorbele acestea nu fură câtuşi de puţin pe placul lui Gimli.
— Învoiala voastră nu a fost şi a mea, protestă el. N-am să merg legat la ochi, precum un cerşetor sau un prizonier. Şi nu-s iscoadă. Poporul meu n-a avut nicicând nici un fel de tocmeli cu supuşii Duşmanului. Iar elfilor nu le-am făcut vreodată vreun rău. N-am să vă trădez mai mult decât ar face-o Legolas sau oricare altul dintre tovarăşii mei de drum.
— Nu te bănuiesc de nimic, spuse Haldir. Doar că asta e legea noastră. Nu eu sunt cel care hotărăşte legea şi prin urmare nu o pot încălca. Destul că v-am lăsat să puneţi piciorul pe cestălalt mal al lui Celebram.
Gimli însă nu se lăsă înduplecat. Îşi depărtă puţin picioarele şi le înfipse în pământ, ducând mâna la coada securii.
— Voi merge mai departe liber, ori mă întorc şi-mi caut de unul singur ţara, unde toţi mă ştiu ca gnom de cuvânt, chiar de-o fi să pier în pustietate.
— Nu te poţi întoarce, zise Haldir cu asprime. Acum că aţi venit până aici, va trebui să fiţi duşi în faţa Seniorului şi a Stăpânei. Ei vă vor judeca şi vă vor lasă să plecaţi sau vă vor ţine pe loc, după cum le va fi voia. Nu puteţi traversa Râurile înapoi, iar în urma voastră se află acum străji neştiute de voi, ce nu vă vor lăsa să treceţi. Veţi fi ucişi înainte să apucaţi să le zăriţi.