Gimli îşi scoase securea de la brâu. Haldir şi tovarăşul său îşi încordară arcurile.
— Molima să se abată asupra gnomilor şi a gâturilor lor ţepene, mârâi Legolas.
— Staţi aşa, îi opri Aragorn. Dacă mă mai recunoaşteţi de călăuză a voastră, veţi face aşa cum vă voi spune. Nu-i cade bine gnomului să fie ales singurul şi-n felul acesta dintre noi toţi. Ne vom lăsa cu toţii legaţi la ochi, chiar şi Legolas. Aşa va fi cel mai bine, cu toate că înaintarea ne va fi înceată şi plicticoasă.
Gimli izbucni în râs.
— O să arătăm ca o ceată veselă de nebuni. Ne va duce Haldir legaţi de-o funie, cum sunt duşi cerşetorii orbi legaţi de-un câine? Dar voi fi mulţumit, şi numai dacă Legolas singur va merge tot pe orbeşte ca şi mine.
— Sunt elf şi neam cu cei de-aici, izbucni Legolas, mânios la rândul său.
— Atunci să strigăm cu toţii: „Molima să se abată peste gâturile înţepenite ale elfilor!” spuse Aragorn. Cu toţii însă ne vom continua călătoria în acelaşi fel. Hai, leagă-ne la ochi, Haldir.
— Am să cer să fiu despăgubit pentru fiece căzătura şi fiece deget lovit, dacă nu ne vei duce aşa cum se cuvine, mai zise Gimli, lăsându-se legat cu o bucată de pânză.
— N-o să ai de ce să ceri despăgubiri, îl linişti Haldir. Va voi duce aşa cum trebuie, iar drumurile sunt netede şi drepte.
— Vai, vai, câtă nebunie în lume în zilele astea, oftă Legolas. Iată-ne cu toţii duşmanii unui singur Duşman, şi cu toate astea trebuie să umblu legat la ochi, în vreme ce soarele străluceşte vesel în ţara pădurii de sub frunzele de aur.
— O fi nebunie, zise Haldir. Cu adevărat, în nimic altceva nu se arată mai limpede puterea Seniorului Întunecimii ca în înstrăinarea ce-i îndepărtează unii de alţii pe cei ce încă i se împotrivesc. Dar atât de puţină credinţă şi încredere găsim în lumea de dincolo de Lothlorien, în afară poate de Vâlceaua Despicată, încât nu cutezăm a pune în primejdie ţara noastră numai pentru că noi credem în alţii. Am ajuns să trăim pe o insulă înconjurată de multe pericole, iar mâinile ne sunt mai des pe coarda arcului decât pe corzile harpei.
Multă vreme ne-au stat Râurile pavăză, dar nici pe ele nu ne mai putem bizui; căci Umbra s-a întins spre miazănoapte peste tot în jurul nostru. Sunt unii ce vorbesc despre plecare, numai că şi pentru asta pare de-acum să fie prea târziu. Răul pune tot mai mult stăpânire pe munţii de la apus; spre răsărit, pământurile sunt pustiite, doar creaturile lui Sauron mişună pe-acolo; şi-auzim şi zvonuri că nu mai putem fi siguri nici de trecerea spre miazăzi, prin Rohan, iar gurile Râului cel Mare sunt păzite de Duşman. Chiar de-am izbuti cumva s-ajungem pe ţărmurile Mării, nu mai avem unde găsi adăpost. Se spune c-ar mai fi limanuri ale Elfilor Nobili, dar şi acestea sunt departe la miazăzi şi la apus, dincolo de meleagul piticuţilor. Unde anume, or fi ştiind Seniorul şi Doamna lui, mie unul mi-s necunoscute.
— Ai putea măcar să ghiceşti, atâta vreme cât ne-ai văzut pe noi, zise Merry. Sunt limanuri ale elfilor la apus de ţinutul meu, Comitatul, unde locuiesc hobbiţii.
— Fericit popor sunt hobbiţii, să trăiască în apropiere de ţărmurile mării, ofta Haldir. Multă vreme a trecut de când vreunuia din neamul meu i-a fost dat s-o vadă, numai cântecele ne mai amintesc de ea. Povesteşte-mi despre aceste limanuri cât mergem.
— Nu pot, recunoscu Merry, nu le-am văzut niciodată. Până acum n-am ieşit niciodată din ţinutul meu, şi dacă aş fi ştiut cum arată lumea de dincolo de hotare, nu cred c-aş fi avut curajul să-l părăsesc.
— Nici măcar să vezi frumosul Lothlorien? întrebă Haldir. Aşa e, lumea e plină de pericole şi multe locuri întunecate se află în ea; dar tot mai este multă frumuseţe, şi o fi ea dragostea amestecată cu suferinţa peste tot pe pământ, numai că tot dragostea pare să fie mai puternică.
Sunt printre noi dintre cei care cântă că Umbra se va retrage şi pacea va veni încă o dată. Numai că mie nu-mi vine a crede că lumea dimprejurul nostru va mai fi cândva aşa cum a fost în străvechime, sau lumina Soarelui aceeaşi ca în zilele de odinioară. Teamă mi-e că pentru elfi se va dovedi cel mult un soi de nelinişte, când vor putea trece spre Mare nestingheriţi şi vor părăsi Pământul de Mijloc pentru totdeauna. Vai de Lothlorien, ce mi-e atât de drag! Săracă va fi viaţa într-o ţară unde nu creşte mallornul. Şi de sunt copaci-mallorn dincolo de Marea cea Mare, n-am auzit pe nimeni să spună.
În timp ce vorbeau astfel, însoţitorii Inelului mergeau încet, unul după altul, pe cărăruile pădurii, călăuziţi de Haldir, iar elful celălalt venea în urma lor. Sub tălpi drumul era moale şi neted, astfel că după o vreme paşii le deveniră nestingheriţi, fără teamă de cădere sau de lovituri. Cum ochii îi erau legaţi, Frodo descoperi că auzul şi celelalte simţuri i se ascuţiseră. Simţea mirosul copacilor şi al ierbii de sub tălpi. Auzea multe note diferite în foşnetul frunzelor de deasupra capului, murmurul îndepărtat al râului, undeva la dreapta lui, şi glasurile subţiri şi cristaline ale păsărilor din înaltul cerului. Simţea razele Soarelui pe faţă şi pe mâini atunci când treceau printr-o poiană deschisă.
De cum pusese piciorul pe malul acesta al Râului Argintului, îl năpădise un sentiment ciudat, care devenea tot mai puternic cu cât înaintau mai mult în adâncul ţării: i se părea că trecuse un pod al timpului într-un colţ rămas din Zilele de Odinioară, şi acum mergea printr-o lume care nu mai exista. În Vâlceaua Despicată rămăseseră amintiri ale lucrurilor ce fuseseră odată; în Lorien acele lucruri străvechi încă dăinuiau peste tot în jur. Răul fusese văzut şi auzit acolo; suferinţa pătrunsese în sufletele lor; elfii se temeau de lumea din afară, nu aveau încredere în ea; lupii urlau la hotarele pădurii, dar peste pământul ţării Lorien nu atârna nici o umbra.
Întreaga zi însoţitorii Inelului îşi continuară marşul, până simţiră cum coboară seara răcoroasă şi auziră vântul nopţii timpurii şoptind prin frunzişul des. Şi pentru că elfii care-i călăuzeau nu le îngăduiră să se dezlege la ochi, astfel că nu puteau urca, se opriră pentru odihnă şi dormiră fără teamă pe pământul gol. A doua zi dimineaţa porniră din nou la drum, umblând fără grabă. La amiază se opriră, iar Frodo îşi dădu seamă că ieşiseră din pădure în plin soare. Deodată, se auzi un zvon de multe voci în toate părţile.
O companie de elfi se apropiase fără zgomot de ei, venind din Partea opusă: grăbeau spre hotarele de nord, să le păzească de niscai atacuri dinspre Moria; şi aduceau veşti pe care Haldir le împărtăşi în parte şi drumeţilor. Orcii jefuitori căzuseră într-o cursă şi cei mai mulţi dintre ei fuseseră nimiciţi; puţinii care scăpaseră cu viaţă o luaseră la sănătoasa spre apus, în direcţia munţilor, şi erau urmăriţi. Mai fusese văzută şi o creatură ciudată, care fugea îndoită de spate, cu mâinile aproape de pământ, ca o fiară, numai că n-avea formă de fiară. Nu izbutiseră s-o prindă şi nici nu trăseseră cu arcul în ea, neştiind dacă era bună sau rea, după care dispăruse înspre miazăzi, de-a lungul Râului Argintului.
— Şi mi-au mai adus o solie, de la Senior şi Doamna lui, din Galadhrim. Veţi merge nestingheriţi, toţi, chiar şi gnomul Gimli. După cât se pare, Stăpâna ştie cine şi ce este fiecare dintre voi. Or fi ajuns şi alţi soli din Vâlceaua Despicată.
Haldir îl dezlega la ochi mai întâi pe Gimli.
— Să-mi fie cu iertare, spuse el, făcând o plecăciune adâncă. Să ne priveşti cu ochi prietenoşi. Priveşte şi te bucură, căci din Ziua lui Durin eşti primul gnom căruia îi este dat să vadă copacii din Naith.