Când şi ochii lui fură dezlegaţi, Frodo privi în sus şi respiraţia i se opri în piept. Stăteau într-un loc deschis. La stânga se zărea o colină mare, acoperită cu un covor de iarbă la fel de verde ca verdele Primăverii în Zilele de Odinioară. În vârful ei, ca o coroană dublă, creşteau două inele de copaci; cei din afară aveau coaja albă ca zăpada şi erau desfrunziţi, însă minunaţi în goliciunea lor graţioasă; cei dinăuntru erau mallorni foarte înalţi şi încă poleiţi cu aur palid. Sus de tot, printre ramurile unui copac din mijlocul lor, mai înalt decât toţi ceilalţi, se zărea lucind un flet alb. La poalele copacilor şi de jur-împrejur pe clinele colinei, iarba era împestriţată de floricele aurii, în formă de stea. Printre ele, aplecându-şi căpşoarele pe lujerele zvelte, alte flori, albe şi de un verde-şters: licăreau ca o boare în verdele bogat al ierbii. Deasupra tuturora, cerul era albastru, iar soarele după-amiezei strălucea peste colină şi arunca umbre lungi şi verzi sub coroanele copacilor.
— Priviţi! Aţi ajuns în Cerin Amroth, le spuse Haldir. Căci aici este inima tărâmului străvechi, aşa cum a fost el de mult de tot, iar aceasta este colina lui Amroth, unde, în zilele mai fericite, a fost durată casa lui înaltă. Aici înfloresc veşnic florile iernii în iarba mereu verde: galbenele elanor, şi palidele niphredil. Aici vom sta o vreme, şi abia pe înserat vom intra în oraşul Galadhrim.
Drumeţii se aruncară în iarba înmiresmata şi doar Frodo rămase în picioare, încă mut de uimire. Era ca şi cum ar fi pătruns printr-o fereastra înaltă, ce dădea spre o lume dispărută. O lumină adăsta peste ea, pentru care nu găsea cum s-o numească în graiul lui. Tot ce vedea era minunat alcătuit, dar formele apăreau atât de clare, ca şi cum fuseseră imaginate şi desenate abia când i se dezlegaseră lui ochii, şi în acelaşi timp atât de străvechi, de parcă fuseseră alcătuite dintotdeauna. Nu zărea alte culori, decât cele pe care le ştia; auriul şi albul şi albastrul şi verdele, numai că erau proaspete şi tulburătoare, de-ar fi zis că abia în acea clipă le zărise pentru prima oara şi le găsise nume noi şi încântătoare. În vreme de iarnă, nici o inimă nu putea tânji aici după primăvară sau vară. Nici o meteahnă, nici o suferinţă, nici o sluţenie nu puteau fi zărite în nimic ce vieţuia pe pământ. În ţara Lorien nu era nici o pată.
Îşi întoarse privirile şi-l văzu pe Sam stând lângă el, uitându-se în jur cu un aer năuc şi frecându-se la ochi, de parcă nu-i venea să creadă că era treaz.
— Poftim, soare pe cer şi zi senină. Şi eu care credeam că elfilor nu le plac decât luna şi stelele: dar ce văd acum e mai elf decât tot ce-am văzut la viaţa mea. Mă simt ca şi cum aş fi înăuntrul unui cântec, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun.
Haldir îi privi şi părea că înţelegea şi gândul şi vorba. Zâmbi.
— Amândoi simţiţi puterea Stăpânei din Galadhrim, le spuse el. Aţi vrea să urcaţi cu mine pe Cerin Amroth?
Elful o luă înainte, păşind cu pas uşor pe clinele înierbate, iar hobbiţii îl urmară. Deşi umbla şi respira, iar în jurul lui frunzele şi florile vii erau alintate de aceeaşi boare răcoroasă ce-i atingea şi lui faţa, Frodo se simţea ca şi cum se afla pe un tărâm în afara timpului, ce nu pălea, nu se schimba şi nu cădea în uitare. După ce va fi plecat de acolo şi va fi păşit în lumea de afară, Frodo, călătorul din Comitat, tot pe acolo îşi va purta paşii, pe iarbă printre elanor şi niphredil, în frumosul Lothlorien.
Pătrunseră în cercul copacilor albi. Şi tot atunci Vântul de la Miazăzi învălui colina Cerin Amroth şi suspină printre ramuri. Frodo rămase nemişcat, căci auzea de tare departe mările cele mari foşnind pe ţărmuri ce de mult fuseseră duse de ape, şi auzea ţipătul păsărilor de mare ale căror seminţii pieriseră de pe suprafaţa pământului.
Haldir însă mersese mai departe, iar acum se căţăra spre fletul alb. Când Frodo se pregăti să urce după el, îşi puse mâna pe trunchiul copacului; nicicând înainte nu simţise atât de brusc şi cu atâta intensitate senzaţia pe care i-o dădea atingerea scoarţei, ca o piele sub care pulsa viaţa. Îl încânta lemnul, îl încânta să-l simtă sub palmă, şi nu era senzaţia pe care o avea tăietorul de lemne sau tâmplarul, ci bucuria lemnului viu însuşi.
Când în sfârşit ajunse sus, pe fletul înalt, Haldir îl luă de mână şi îl întoarse cu faţa spre sud.
— Întâi uită-te într-acolo, îi zise el.
Frodo se uită şi văzu, la o oarecare distanţă, un deal cu mulţi copaci falnici, sau poate un oraş de turnuri verzi: prea bine nici el n-ar fi putut spune ce era. Din acel loc i se părea că izvorăsc puterea şi lumina ce ţineau sub stăpânire întreg meleagul. Îl cuprinse deodată dorinţa să poată zbura ca o pasăre până în oraşul verde. Apoi privi spre est şi văzu ţara Lorien întinzându-se până la lucirea stinsă a lui Anduin, Râul cel Mare. Frodo îşi înălţă privirile deasupra râului şi toată lumina se stinse, iar el se găsea din nou în lumea pe care o ştia. Dincolo de Râu, pământul apărea drept ca-n palmă, pustiu, fără formă, fără contururi, până departe, unde se înălţa din nou ca un zid întunecos şi mohorât. Soarele ce strălucea peste Lothlorien nu avea puterea să lumineze umbra acelei înălţimi îndepărtate.
— Acolo se află fortăreaţa Codrului Întunecimii de la Miazăzi, spuse Haldir. E înconjurată de o pădure de brazi negri, unde copacii se înghesuie unii în alţii iar ramurile putrezesc şi se veştejesc. În mijlocul lor, pe o stâncă, se înălţa Doi Guldur, unde şi-a avut sălaşul, de mult de tot, Duşmanul ascuns. Teamă ne e că iarăşi s-a aciuat cineva acolo, cu o putere de şapte ori mai mare. În ultima vreme, peste el se întinde adeseori un nor negru. Din locul acesta poţi vedea cele două puteri ce se împotrivesc una alteia; se înfruntă tot mereu în gând, chiar şi acum, dar, în vreme ce lumina pătrunde până în inima întunericului, propria sa taină n-a fost descoperită. Nu încă.
Haldir se răsuci spre scară şi începu să coboare în grabă; ei îl urmară.
La poala colinei, Frodo îl găsi pe Aragorn, stând nemişcat şi tăcut ca un copac; în mână însă ţinea o mică floare aurie de elanor, iar în ochii lui scăpără o lumină. Era învăluit de o amintire frumoasă; privindu-l, Frodo înţelese că Aragorn vedea lucrurile aşa cum fuseseră ele odată în acel loc. Căci anii de încrâncenare pieriseră de pe chipul lui Aragorn şi acum părea înveşmântat în alb, un senior tânăr, înalt şi frumos; şi buzele lui rosteau vorbe în limba elfică spre o fiinţă pe care Frodo n-o putea zări. Arwen, vanimel-da, namarie! spuse el, apoi trase adânc aer în piept şi, întorcându-se din gândurile sale, îl privi pe Frodo şi zâmbi.
— Aici este inima regatului Elfilor pe acest pământ, zise el, şi aici îmi va rămâne inima pentru totdeauna, dacă nu vom găsi o altă lumină dincolo de drumurile întunecate pe care încă le avem de străbătut, tu şi cu mine. Vino.
Luându-l pe Frodo de mână, părăsi colina Cerin Amroth, unde n-avea să se mai întoarcă nicicând ca fiinţă vie.
VII
Oglinda lui Galadriel
Soarele coborî dincolo de munţi şi umbrele se adânceau în păduri atunci când ei porniră din nou la drum. Cărările pe care le urmau străbăteau desişuri în care se strânsese de-acum înserarea. Noaptea se strecură curând sub coroanele copacilor, astfel că elfii îşi descoperiră lămpile de argint.
Pe neaşteptate, ajunseră iarăşi la loc deschis şi se pomeniră sub un cer palid, de seara, presărat cu primele stele. În faţa lor, o întindere fără copaci, ca o tipsie rotundă, uriaşă, ce cobora în panta uşoara de o parte şi de alta. La capătul celălalt se zărea un şanţ adânc, pierzându-se în negurile blânzi, dar iarba de pe margine era verde, de-ai fi zis că păstrase strălucirea soarelui care apusese. Pe celălalt mal se ridica la mare înălţime un zid verde ce înconjura o colină verde acoperită de copaci-mallorn ce creşteau mai semeţi decât tot ceea ce văzuseră până atunci pe acele tărâmuri. Vârfurile lor nu puteau fi ghicite, dar în lumina tot mai stinsă a amurgului se asemănau cu nişte turnuri vii. În rămurişul lor bogat şi printre frunzele mereu mişcătoare scăpărau sumedenie de luminiţe, verzi şi aurii şi argintii. Haldir se răsuci spre ceilalţi.