— Bun venit în Caras Galadhon, le ură el. Aici este oraşul neamului Galadhrim, unde trăiesc Seniorul Celeborn şi Galadriel, Doamna Ţării Lorien. Dar nu putem intra pe aici, căci porţile nu dau spre miazănoapte. Trebuie să înconjurăm spre miazăzi şi drumul nu e scurt, pentru că oraşul este întins.
De-a lungul malului exterior al şanţului înainta un drum pavat cu pietre albe. Pe acesta îl urmară, îndreptându-se spre vest, şi oraşul se afla la stânga, înălţându-se deasupra lor ca un nor verde; şi pe măsură ce noaptea se făcea tot mai neagră, tot mai multe lumini se iveau, până când întreaga colină păru cuprinsă de focul stelelor, în cele din urmă, ajunseră la un pod alb şi, trecându-l, se opriră în faţa marilor porţi ale oraşului: erau îndreptate spre sud-est, aşezate între cele două capete ale zidului înconjurător, care aici se petreceau unul peste celălalt, porţi înalte şi solide, iar pe ele atârnau o mulţime de lămpi. Haldir bătu, spuse ceva şi porţile se deschiseră fără zgomot; gărzile, însă, din cât putea vedea Frodo, nu se zăreau nicăieri. Drumeţii trecură pragul şi porţile se închiseră în urma lor. De acolo pornea un drum săpat adânc în pământ între capetele zidului şi, mergând iute de-a lungul lui, intrară în Oraşul Copacilor. Nu se vedea nici ţipenie pe nicăieri şi nici paşi nu răsunau pe poteci; în schimb, se auzeau multe glasuri, în jurul lor şi în văzduhul de deasupra. De departe, de sus de pe deal, ajungea până la ei un zvon de cântec, picurând din înălţimi ca o ploaie uşoară pe frunze.
Merseră pe multe poteci şi urcară multe trepte până pe platourile înalte unde văzură în faţa lor, în mijlocul unei pajişti largi, licăririle unei fântâni. Era luminată cu lămpi de argint ce se legănau atârnate de crengile copacilor, iar apa curgea într-un bazin de argint, din care se prelingea un pârâu alb. Pe partea dinspre sud a pajiştii se găsea cel mai măreţ dintre toţi copacii. Trunchiul lui gros şi neted lucea precum argintul cenuşiu şi urca până la primele ramuri, mult deasupra, care-şi deschideau braţele uriaşe sub norii umbroşi ai frunzelor. Lângă trunchi se afla o scară lată şi albă, iar la piciorul ei şedeau trei elfi. Se ridicară iute la apropierea drumeţilor şi Frodo văzu că erau înalţi şi înveşmântaţi în zale cenuşii, iar de umeri le atârnau mantii lungi.
— Aici sălăşluiesc Celeborn şi Galadriel, spuse Haldir. Dorinţa lor este să urcaţi şi să vorbiţi cu ei.
Unul dintre străjerii elfi suflă într-un corn mic, scoţând un sunet limpede, căruia i se răspunse cu alte trei sunete venite de foarte sus.
— Primul o să urc eu, spuse Haldir. Apoi Frodo, împreună cu Legolas. Voi, ceilalţi, urcaţi după cum vă e voia. Urcuşul e lung pentru cei care nu-s deprinşi cu asemenea trepte, dar vă puteţi odihni pe drum.
În timp ce urca încet, Frodo trecu pe lângă multe fleturi: unele de o parte, altele de cealaltă parte a scării, şi mai erau din cele construite lipite de trunchi, încât scara trecea prin ele. La o mare depărtare de pământ, ajunse la un talan larg, ca o punte de corabie. Pe el era durată o casă, atât de încăpătoare, încât ar fi putut servi drept sfat pentru oameni jos pe pământ. Intră după Haldir şi se pomeni într-o încăpere de formă ovală, prin mijlocul căreia trecea trunchiul mallornului uriaş, ca o coloană foarte groasă, deşi aici, în apropierea coroanei, se îngustă.
Încăperea era plină de o lumină blândă; pereţii îi erau verzi şi argintii, iar tavanul făcut din aur. Se găseau mulţi elfi acolo, aşezaţi de jur-împrejur. Pe două jilţuri, lângă trunchiul copacului, având drept baldachin o ramură verde, şedeau unul lângă altul Celeborn şi Galadriel. Se ridicară spre a-şi întâmpina oaspeţii, după cum cerea datina elfilor chiar şi celor care erau priviţi ca regi preaputernici. Şi erau foarte înalţi. Doamna întocmai la fel de înaltă ca şi Seniorul; amândoi aveau chipuri grave şi frumoase. Purtau veşminte albe din cap până-n picioare; dar nici un semn nu le trăda vârsta înaintată, decât poate adâncimile ochilor, căci scăpărau precum lănciile în lumina stelelor şi, cu toate acestea, erau profunzi, ca nişte fântâni ale memoriei străvechi.
Haldir îl duse pe Frodo în faţa lor şi Seniorul îi ură bun venit chiar în graiul lui. Lady Galadriel nu rosti nici o vorbă, ci îl privi lung.
— Aşeză-te acum lângă jilţul meu, Frodo din Comitat, spuse Celeborn. Când vor fi venit şi ceilalţi, vom sta de vorbă cu toţii.
Pe fiecare însoţitor al lui Frodo îl salută curtenitor, spunându-i pe nume de cum intra.
— Bun venit, Aragorn, fiu al lui Arathorn, zise el. Trecut-au opt ani peste cei treizeci ai lumii de afară de când n-ai mai fost în astă ţară; sunt ani care apasă greu pe umerii tăi. Dar sfârşitul e aproape, în bine sau în rău. Lasă-ţi aici povara pentru o vreme.
Bun venit, fiu al lui Thranduil. Prea rar purcede încoace neamul meu la drum dinspre Miazănoapte.
Bun venit, Gimli, fiu al lui Gloin. Multă vreme s-a scurs, zău aşa, de când mi-a fost dat să vedem în Caras Galadhon vreun vlăstar al neamului lui Durin. Dar azi am încălcat străvechea noastră lege. Să fie acesta semnul că se întrevăd zile mai bune, cât o fi ea lumea de scufundată în beznă, şi că va renaşte prietenia între ale noastre seminţii.
Gimli făcu o plecăciune adâncă.
După ce toţi oaspeţii se aşezară în faţa jilţului său, Seniorul îi cuprinse cu privirea.
— Aici sunt opt, spuse el. La drum pare-mi-se că aţi pornit nouă; aşa ştiam din solii. O fi fost vreo schimbare de ultimă clipă despre care noi n-am aflat. Elrond se află tare departe, bezna se strînge între noi şi în tot acest an umbrele s-au întins tot mai lungi.
— Nu, n-a fost vorba de vreo schimbare de ultimă clipă, spuse Lady Galadriel, vorbind pentru prima oară.
Vocea ei era limpede şi melodioasă, dar mai adâncă decât o voce de femeie.
— Gandalf cel Sur a pornit la drum o dată cu ei, dar n-a trecut de hotarele acestei ţări. Acum spuneţi-ne unde se află; căci mult aş fi dorit să mai pot sta de poveşti cu el. De departe nu-l pot vedea, numai dacă trece de îngrădirile din Lothlorien: o negură cenuşie îl înconjoară şi cărările pe care-l poartă paşii săi şi căile pe care zboară gândurile sale îmi rămân ascunse.
— Vai, da, spuse Aragorn. Gandalf cel Sur s-a prăbuşit în negură. A rămas în Moria şi n-a mai scăpat.
La aceste vorbe, toţi elfii din încăpere strigară cuprinşi de amărăciune şi nevenindu-le să creadă.
— Rele veşti ne dai, spuse Celeborn, cele mai rele ce-au fost rostite în lungi ani de fapte amarnice.
Răsucindu-se spre Haldir, i se adresă:
— De ce nu mi s-a spus nimic despre aceasta înainte? întrebă el în graiul elfic.
— Nu i-am povestit nimic lui Haldir despre faptele noastre sau despre ceea ce ne aduce pe aceste meleaguri, îi luă Frodo apărarea.
Gandalf ne-a fost călăuză şi ne-a arătat drumul prin Moria; şi când ne-am pierdut orice speranţă de a scăpa de acolo, el ne-a salvat şi s-a prăbuşit.
— Vrem să auzim povestea întreagă, ceru Celeborn.
Atunci Aragorn începu să depene toate cele ce se petrecuseră în trecătoarea Garadhras şi apoi în zilele ce au urmat; şi povesti despre Balin şi cartea lui şi despre lupta în încăperea Mazarbul şi despre foc şi puntea îngustă şi despre Teroarea ce se luase pe urmele lor.