— Un rău din Lumea Străveche, aşa mi s-a părut, cum nu mi-a fost dat să văd niciodată înainte, continuă Aragorn. Era şi negură şi flamă, puternică şi înspăimântătoare.
— Un Balrog din Morgoth, adăugă Legolas; cea mai năprasnică din toate năpastele elfice, fără doar de Acela ce şade în Turnul Întunericului.
— Cu adevărat am văzut pe punte ceea ce ne bântuie cele mai întunecate visuri, am văzut Blestemul lui Durin, zise Gimli cu o voce coborâtă, cu ochii plini de spaimă.
— Vai nouă, clătină din cap Celeborn. De mult aveam teama asta, că sub Cardhras stă ascunsă o ameninţare grozavă. De-aş fi ştiut că gnomii au stârnit încă o dată răul acesta din Moria, nu ţi-aş fi îngăduit să treci hotarele de la miazănoapte, nici ţie şi nici celor ce te însoţesc. Şi dacă n-ar fi cu supărare, s-ar zice că Gandalf a picat din marea lui înţelepciune într-o la fel de mare nesăbuinţă, căci a pătruns fără să trebuiască în plasa Moriei.
— Şi tare s-ar pripi cel care ar zice acestea, vorbi Galadriel cu o voce gravă. Nimic n-a fost fără rost din ce-a făcut Gandalf la viaţa lui. Cei care l-au urmat nu-i ştiau tainele minţii şi nu pot vorbi de ceea ce numai el avea în gând. Dar, orice i s-a întâmplat călăuzei, cei care l-au urmat n-au nici o vină. Să nu-ţi pară rău că i-ai urat bun venit gnomului. Dacă seminţia noastră ar fi fost surghiunită de atâta vreme şi atât de departe de Lothlorien, care elf din neamul Galadhrim, chiar şi Celeborn cel înţelept, ar trece prin preajma hotarelor ţării sale şi n-ar dori să-şi vadă pământul strămoşesc, chiar dacă le este acum dragonilor sălaş?
Întunecată este apa Kheled-zaram, continuă Galadriel, reci sunt izvoarele Kibil-nala şi minunate erau sălile cu mulţi pilaştri din Khazad-dum în Zilele de Odinioară, înainte să fi căzut sub stâncă regii cei semeţi.
Galadriel se uită la Gimli, care şedea trist, îmbujorat la faţă, şi zâmbi. Iar gnomul, auzind de numele rostite în graiul lui străbun, ridică ochii şi-i întâlni privirile; şi dintr-o dată i se păru a privi până în străfundul inimii unui duşman, unde văzu doar dragoste şi înţelegere. Pe chip i se aşternu mirarea, apoi zâmbi la rândul său.
Se ridică sfios şi se înclină după datina gnomilor, zicând:
— Dar Ţara Lorien cea plină de viaţă e cu mult mai frumoasă, iar Lady Galadriel e mai presus de toate nestematele ce zac ascunse sub pământ.
Se aşternu tăcerea. Într-un târziu, Celeborn vorbi din nou:
— N-am ştiut că vă aflaţi la atât de mare ananghie. Să-mi ierte Gimli vorbele cele aspre: am dat glas doar grijilor ce-mi stăpânesc inima. Voi face tot ce-mi stă în putinţă să vă ajut, pe fiecare după cum îi e vrerea şi nevoia, dar mai cu seamă pe acela din seminţia mică, ce poartă greul.
— Ceea ce căutaţi voi ne este ştiut, zise Galadriel, uitându-se la Frodo. Nu vom spune aici nimic mai mult despre aceasta. Însă nu zadarnică se va dovedi, trag nădejde, venirea voastră pe meleagurile noastre spre a ne cere ajutorul şi e limpede că acesta a fost gândul lui Gandalf. Se ştie că Seniorul neamului Galadhrim este cel mai înţelept dintre toţi elfii ce trăiesc pe Pământul de Mijloc, şi mai darnic decât toţi regii. Căci el vieţuieşte în Apus de când s-au ivit primii zori ai lumii, iar eu alături îi sunt de ani făr’ de număr; după ce a pierit regatul Nargothrond, sau Gondolin, cum îi spuneţi voi, am străbătut munţii şi de atunci ne împotrivim, prin evurile lumii, îndelungatei înfrângeri.
Eu am fost cea care a chemat să se adune pentru întâia dată Sfatul cel Alb. Şi dacă planurile nu mi-ar fi fost zădărnicite, Gandalf cel Sur ar fi ajuns mai-marele Sfatului şi poate că lucrurile ar fi luat o altă întorsătură. Dar încă există speranţe. N-am să vă povăţuiesc să faceţi una sau cealaltă. Căci nu prin fapte sau urzeli şi nu alegând o cale sau alta vă pot fi de folos, ci numai ştiind ce-a fost şi ce este şi, în parte, ce va fi. Atât vă pot spune: Căutarea voastră se află pe muchie de cuţit. De vă rătăciţi fie şi numai o clipă, ea va da greş şi vă va paşte pe toţi o mare nenorocire. Dar, de veţi rămâne credincioşi Căutării voastre, mai aveţi o speranţă.
Şi cu aceste vorbe îi cuprinse pe toţi cu privirea şi în tăcere îi cercetă pe rând pe fiecare în parte. În afară de Legolas şi Aragorn, nici unul nu se simţi în stare să-i îndure privirile. Sam roşi pe dată şi îşi lăsă capul în piept.
În sfârşit, Lady Galadriel se îndură şi, zâmbind, îşi îndulci căutătura ochilor.
— Nu vă lăsaţi inimile îngreunate de griji, le spuse ea. La noapte veţi dormi în pace.
Drumeţii oftară, simţindu-se deodată istoviţi, ca şi cum ar fi fost supuşi unei cercetări îndelungi şi amănunţite, cu toate că nimic din ceea ce-i frământa nu fusese dat în vileag.
— Şi-acum duceţi-vă, îi îndemnă Celeborn. Tristeţea şi greutăţile drumului v-au secătuit. Ceea ce căutaţi poate că nu ne priveşte îndeaproape; totuşi, veţi găsi adăpost în Oraşul acesta, până când vă veţi fi tămăduit şi întremat. Acum odihniţi-vă şi o vreme nu vom mai pomeni despre drumul ce vă aşteaptă.
În acea noapte, însoţitorii Inelului dormiră jos, pe pământ, spre marea mulţumire a hobbiţilor. Elfii întinseseră pentru ei un cort mare, între copaci, în apropierea fântânii, în care aşezaseră sofale moi; apoi, rostind urări de linişte şi pace cu frumoasele lor voci elfice, îi lăsaseră să se culce. O vreme, drumeţii vorbiră despre seara petrecută în vârful copacului şi despre călătoria din acea zi, iar mai apoi despre Senior şi Doamna lui; căci încă nu cutezau să se întoarcă şi mai departe în timp.
— De ce-ai roşit, Sam? îl iscodi Pippin. Iute te-ai pierdut cu firea. S-ar fi zis că aveai conştiinţa încărcată. Nădăjduiesc că nu-i vorba de nimic altceva mai rău decât că îţi puseseşi în gând să-mi furi o pătură.
— Departe de mine gândul ăsta, se apără Sam, care nu avea chef de glumă. Dacă vrei să ştii, m-am simţit de parcă mă găseam gol puşcă, şi nu mi-a plăcut defel. Părea să privească înlăuntrul meu şi să mă întrebe ce-aş face dacă mi-ar da putinţa să zbor înapoi în Comitat, la o văgăună de-a mea micuţă şi cu… cu o bucăţică de grădină numai a mea.
— Ciudat, spuse Merry. Aproape acelaşi lucru l-am simţit şi eu; doar, doar… mă rog, nu cred c-am să spun mai mult, încheie el istovit.
Din câte se părea, acelaşi lucru se întâmplase şi cu ceilalţi: fiecare simţise că i se oferea şansa să aleagă între o umbră plină de spaime, ce se găsea în faţa lor, şi ceva ce-şi dorea mai presus de orice; se găsea acolo, desluşit, în faţa ochilor minţii, şi nu trebuia decât să se abată de la drum şi să lase Căutarea şi lupta împotriva lui Sauron în seama altora.
— Şi eu am o bănuială, spuse Gimli. Ceea ce mi s-a arătat mie va rămâne o taină ştiută numai de mine.
— Mie mi s-a părut tare ciudat, zise Boromir. Poate că a fost numai o încercare, iar Doamna n-a vrut altceva decât să ne citească gândurile doar pentru sine; dar aproape că mi-a venit să cred că ne-a ispitit, oferindu-ne ceea ce socotea că stătea în puterea ei să ne dea. Nu-i nevoie să spun că nici n-am vrut să ascult. Oamenii din Minas Tirith îşi ţin cuvântul dat.
Boromir însă nu le dezvălui ce credea că-i oferise Doamna. Cât despre Frodo, el refuză să vorbească, în ciuda întrebărilor cu care-l încolţea Boromir.
— Te-a ţinut mult sub privirile ei, Purtător al Inelului, nu se dădu bătut Boromir.
— Aşa e, recunoscu Frodo, însă voi păstra doar pentru mine ceea ce mi-a venit în minte atunci.