— Ei bine, fiţi cu grijă, mai zise Boromir. Nu pun prea mult temei pe Doamna asta elfă şi pe socotelile pe care le are.
— Să nu zici nimic rău despre Lady Galadriel, îl avertiză Aragorn cu asprime. Nu ştii ce vorbeşti. În ea şi în ţara asta nu există nici un rău, decât dacă vreun om îl aduce cu sine. Şi-atunci să se păzească. Dar în noaptea asta voi dormi fără frică, întâia dată de când am plecat din Vâlceaua Despicată. Şi trag nădejde că voi dormi adânc, ca să uit o vreme de durerea mea. Trupul şi sufletul mi-s ostenite.
Se aruncă pe sofaua lui şi adormi cât ai clipi.
Ceilalţi făceau curând acelaşi lucru şi nici sunet, nici vis nu le tulbura somnul. Când se treziră, văzură că lumina zilei cuprinsese întreaga pajişte din faţa cortului, iar apa din fântână se înălţa şi cădea înapoi sclipind în soare.
Din câte îşi putuseră da seama sau aveau să-şi amintească, popasul lor în Lothlorien durase câteva zile. Şi în tot timpul cât au stat acolo, Soarele a strălucit senin; doar când şi când cădea câte o ploaie blândă, care trecea repede, lăsând în urmă totul curat şi împrospătat. Aerul era răcoros şi blând, ca la început de primăvară. Cu toate acestea, în jurul lor simţeau liniştea profundă şi melancolică a iernii. Păreau să nu fi făcut altceva decât să manînce şi să bea şi să se odihnească şi să se preumble printre copaci; şi era de ajuns atât.
Pe Senior şi pe Doamna nu i-au mai revăzut, iar cu elfii nu vorbeau aproape deloc; căci puţini dintre aceştia cunoşteau şi foloseau graiul din ţinuturile de la Apus. Haldir îşi luase rămas-bun de la ei şi se reîntorsese la mărginimile de la Miazănoapte, unde se făcea strajă temeinică de când cu veştile despre Moria aduse de însoţitorii Inelului. Legolas era mai mult dus cu cei din neamul Galadhrim şi, după prima noapte, nu a mai dormit cu tovarăşii săi de călătorie, deşi se întorcea la ei să mănânce şi să stea de vorbă împreună. Adeseori îl lua pe Gimli cu sine de câte ori se ducea undeva mai departe în ţară, făcându-i pe ceilalţi să se mire de schimbarea petrecută cu el.
Şi cum stăteau împreună sau se plimbau, vorbeau de Gandalf şi tot ceea ce ştia fiecare şi văzuse la el le venea în minte cu limpezime. O dată cu întremarea trupurilor de pe urma suferinţelor şi oboselii îndurate, durerea din suflete pricinuită de pierderea lui devenise mai chinuitoare. Adeseori auzeau de undeva din apropiere voci elfice care cântau, şi ştiau că acelea erau cântece de jale pentru căderea lui, căci îi desluşeau numele printre dulcile şi tristele cuvinte pe care nu le puteau înţelege.
Mithrandir, Mithrandir, cântau elfii, O, tu, Pelerin Sur! Căci astfel le plăcea lor să-l numească. Dar, dacă Legolas se afla împreună cu ei, nu voia să le tălmăcească vorbele cântecelor, spunând că nu se pricepea la aşa ceva şi că, pentru el, durerea era încă prea aproape de inima lui şi că-l făcea să simta nevoia să plângă, nu să cânte.
Până la urmă Frodo fu acela care tălmăci o parte din amărăciunea lui în cuvinte demne de ţinut minte. Arareori era cuprins de imboldul de-a compune cântece sau de-a face versuri; chiar şi în Vâlceaua Despicată doar ascultase, niciodată nu cântase el însuşi, chiar dacă în amintirile lui păstrase multe dintre cântecele şi versurile născocite de alţii înaintea lui. Dar acum, stând lângă fântînă în Lorien şi auzind în jur glasurile elfilor, gândul lui lua forma unui cântec ce lui i se păru frumos; doar că, atunci când încercă să i-l cînte şi lui Sam, rămăseseră numai frânturi, palide ca un mănunchi de frunze veştede.
— Da’ ştiţi că-l întreceţi pe domnu’ Bilbo?! exclamă Sam
— Nu, din păcate nu, spuse Frodo. Dar mai bine decât atât, nu izbutesc acum.
— Dacă nu vă e cu supărare, domnu’ Frodo, de mai faceţi o-ncercare, tare mi-ar plăcea să puneţi acolo o vorbă şi despre focurile lui de artificii, zise Sam. Ceva care să sune cam aşa:
Chiar dacă asemenea versuri nici pe departe nu se apropie de adevăr.
— Nu, pe-astea le voi lăsa în seama ta. Sau a lui Bilbo, cine ştie. Dar… mă rog, nu mă mai simt în stare să spun mai mult. Mi-e cu neputinţă să mă gândesc că trebuie să-i duc vestea lui Bilbo.
Într-una din seri, Frodo şi Sam se preumblau agale în aerul răcoros al amurgului. Amândoi se simţeau cuprinşi de nelinişti. Asupra lui Frodo se lăsase pe neaşteptate umbra despărţirii: într-un fel, ştia că se apropia ceasul când va trebui să plece din Lothlorien.
— Ce gândeşti acum despre elfi, Sam? întrebă el. Ţi-am mai pus o dată întrebarea asta — multă vreme pare să fi trecut de-atunci; dar de atunci ai întâlnit mai mulţi.
— Aşa e. Şi, după mintea mea, sunt elfi şi elfi. Toţi sunt elfi, nu-i vorbă, dar nu-s toţi la fel. Cei de aici nu sunt rătăcitori sau pribegi şi îmi par mai de-alde noi: aş zice că sunt legaţi de locul ăsta mai mult decât sunt hobbiţii legaţi de Comitat. Dacă ei au făcut ţara, sau ţara i-a făcut pe ei, n-aş şti să spun, dacă mă-nţelegeţi. E o linişte minunată aici. Parcă nimic nu se întâmplă şi nimeni nu vrea să se întîmple ceva. Dacă e vreo vrajă la mijloc, atunci e ascunsă undeva în adânc, unde eu n-o pot găsi, ca să zic aşa.
— O vezi şi-o simţi peste tot în jur, zise Frodo.
— Aşa o fi, numai că nu vezi pe nimeni s-o folosească. Nici tu focuri de artificii, din acelea pe care ni le arăta bietu’ Gandalf. Mă-ntreb de ce nu i-am văzut defel pe Senior şi pe Doamna lui în zilele astea. Stau şi mă gândesc că acum ea ar putea să facă nişte lucruri minunate, dacă ar vrea. Tare mi-ar plăcea, domnu’ Frodo, să văd nişte vrăjitorie elfică.
— Eu nu. Eu sunt mulţumit. Şi nu mi-e dor de artificiile lui Gandalf, ci de sprâncenele lui stufoase, de firea lui aprigă şi de vocea lui.
— Drept vorbiţi, spuse Sam. Şi să nu gândiţi că eu caut nod în papură. Întotdeauna mi-am dorit să văd şi eu nişte vrăjitorie din aia despre care se pomeneşte în basmele cele de demult, dar nicicând n-am auzit de vreo ţară mai bună ca asta. E ca şi cum aş fi acasă şi în acelaşi timp dus aiurea, dacă mă-nţelegeţi. Nu vreau să plec. Dar încep să simt că, dacă tot trebuie să ne continuăm călătoria, atunci mai bine să plecăm acum. Treaba care n-a fost începută ia cel mai mult timp să fie isprăvită, cum zicea unchiaşu’ meu. Şi nu văd cu ce ne mai pot ajuta cei de-aici, oricât de vrăjit ar fi locul ăsta. Abia după ce vom fi plecat o să-i ducem şi mai tare dorul lui Gandalf, eu aşa gândesc.