— Şi mă tem că ai dreptate, Sam. Dar tot mai trag nădejde s-o vedem încă o dată pe Doamna elfilor, înainte să plecăm de aici.
Nici nu termină bine aceste cuvinte că o văzură pe Lady Galadriel apropiindu-se, chemată parcă de vorbele lor. Înaltă, albă, frumoasă, venea pe sub coroanele copacilor. Nu rosti nici un cuvânt, ci le făcu doar semn cu mâna a chemare.
O luă înaintea lor, spre clinele sudice ale colinei Caras Galadhon şi, trecând printr-un gard viu înalt, intră într-o grădină împrejmuită. Acolo nu creşteau copaci, încât grădina n-avea alt acoperământ decât cerul. Luceafărul de seară răsărise şi lucea cu scăpărarea lui albă deasupra pădurilor de la apus. Doamna coborî un şir lung de trepte, până într-o vîlcea adâncă şi verde prin mijlocul căreia curgea murmurând izvorul argintiu ce izvora din fântîna aflată sus pe colină. În fundul vâlcelei, pe un piedestal nu prea înalt, sculptat ca un copac rămuros, se găsea un havuz de argint, larg şi puţin adânc, iar lângă el un ulcior de argint.
Luînd apă din izvor, Galadriel umplu havuzul până în buză, suflă în el şi, când suprafaţa apei se linişti din nou, spuse:
— Aceasta este Oglinda lui Galadriel. V-am adus aici ca să puteţi privi în ea, dacă doriţi.
Văzduhul era neclintit, vâlceaua întunecată, iar doamna elfilor înaltă şi palidă la chip.
— Ce să căutăm dacă ne uităm şi ce vom vedea? întrebă Frodo, privind-o cu veneraţie.
— Multe lucruri pot să-i cer Oglinzii să vă arate, răspunse ea, iar unora le pot arăta ce doresc ei să vadă. Dar Oglinda va arăta şi lucruri neaşteptate şi acelea sunt cel mai des mai ciudate şi mult mai de folos decât lucrurile pe care dorim să le aflăm. Ce veţi zări, de veţi lăsa Oglinda să facă ce va voi ea, nu vă pot spune. Căci ea arată lucruri ce au fost, lucruri ce sunt şi lucruri ce pot să fie. Dar ce îi va fi dat fiecăruia să vadă, nici cel mai înţelept nu poate spune întotdeauna. Vrei să priveşti?
Frodo nu răspunse.
— Dar tu? se întoarse ea spre Sam. Căci aceasta este ceea ce poporul tău ar numi magie, aşa cred; drept să spun, nu prea înţeleg bine ce vor să spună cu asta; şi-mi pare că folosesc acelaşi cuvânt şi pentru vicleşugurile Duşmanului. Dar aceasta, dacă vrei, este magia lui Galadriel. N-ai zis că voiai să vezi magie elfică?
— Am zis, recunoscu Sam, cuprins de un uşor tremur de frică, dar şi de curiozitate. Am să arunc o privire, Doamnă, dacă îmi îngăduiţi. Şi nu m-ar supăra să văd niţel ce se petrece acasă, adăugă el, întorcându-se către Frodo. Îmi pare că a trecut multă vreme de când tot sunt pe drumuri. Dar aici, după cât se pare, n-am să văd decât stelele, sau ceva ce nu voi pricepe.
— După cât se pare, spuse Doamna, râzând uşurel. Dar, apropie-te, priveşte şi vei vedea ce vei putea. Nu atinge apa.
Sam se urcă pe piedestal şi se aplecă deasupra havuzului. Apa arăta întunecată şi neîndurătoare. În oglinda ei se zăreau stelele.
— Aşa cum am zis, numai stele sunt aici, spuse el.
Dar în clipa următoare rămase cu respiraţia în piept, căci stelele dispăruseră. Ca şi cum ar fi fost dat în lături un val negru, oglinda deveni cenuşie, iar apoi se limpezi. Soarele strălucea în ea, ramurile copacilor se legănau şi se loveau unele de altele în bătaia vântului. Dar, înainte ca Sam să-şi dea seama ce anume avea în faţa ochilor, lumina se stinse; acum parcă îl vedea pe Frodo, cu o faţă palidă, zăcând aproape adormit sub o stâncă înaltă şi neagră. Apoi i se păru că se vede pe sine: mergea printr-un tunel întunecos şi urca o nesfârşita scară în spirală. I se năzări dintr-o dată că era acolo ca să caute ceva anume, dar nu ştia ce căuta. Ca într-un vis, imaginea se întoarse din nou la copacii aceia. Dar de data asta nu mai erau tot atât de aproape şi abia acum îşi dădu seama ce se întâmpla: copacii nu erau bătuţi de vânt, ci cădeau, se prăbuşeau la pământ.
— Hei! strigă Sam furios. Ia uite-l pe Ted Roşcovanu’, taie copacii şi n-are voie să facă asta. Copacii ăştia nu trebuie tăiaţi; e şirul ăla de dincolo de Moara, care umbreşte drumul spre Lângă Ape. Ah, ce-aş vrea să fiu acum lângă Ted şi să vezi cum l-aş doborî eu pe el!
Dar Sam băgă de seamă că Vechea Moară dispăruse şi că în locul ei fusese înălţată o clădire mare, din cărămidă roşie. O mulţime de oameni se foia în jurul ei. În apropiere se zărea un coş roşu înalt. Un fum negru părea să acopere ca un nor suprafaţa oglinzii.
— Duhurile negre îşi fac de cap în Comitat, asta trebuie să fie, zise el. Elrond ştia ce se petrece acolo când a vrut să-l trimită pe domnu’ Merry înapoi.
Deodată, Sam scoase un strigăt şi sări la o parte.
— Nu pot să mai rămân aici, zise el cu disperare. Trebuie să mă duc acasă. Au săpat peste tot în Puşca-n traistă şi bătrânu’ unchiaşu’ meu coboară Măgura cu bruma lui de lucruri strânse într-o roabă. Trebuie să mă duc acasă.
— Nu poţi să te duci singur, îl domoli Doamna. Înainte de-a privi în Oglindă nu ţi-ai dorit să te întorci fără Stăpânul tău, cu toate că ştiai că s-ar putea petrece lucruri rele în Comitat. Nu uita că Oglinda poate să arate multe şi nu toate s-au şi întâmplat. Unele nu se vor întâmpla niciodată, decât dacă cei care au avut parte să le vadă se abat de la drumul lor pentru a le împiedica. Oglinda este primejdioasă dacă ţi-o iei drept călăuză pentru faptele tale.
Sam se aşeză pe pământ şi-şi cuprinse capul în mîini.
— Mai bine nu veneam niciodată aici şi nu mai vreau să văd alte vrăji, zise el şi rămase tăcut.
După un timp, vorbi din nou, cu o voce sugrumată, ca şi cum şi-ar fi ţinut lacrimile:
— Nu, ori merg pe drumul cel lung, împreună cu domnu’ Frodo, ori nu mai merg defel. Trag doar nădejde să ajung într-o bună zi înapoi acasă. Dacă ceea ce-am văzut se dovedeşte a fi adevărat până la urmă, cineva o s-o ia pe coajă!
— Vrei să priveşti şi tu, Frodo? întrebă Lady Galadriel. Nu ţi-ai dorit să vezi magia elfilor şi erai mulţumit.
— Mă sfătuieşti să privesc? întrebă Frodo.
— Nu, nu te sfătuiesc nici ce să faci, nici ce să nu faci. Eu nu dau sfaturi. Poate că vei afla ceva ce nu ştii şi oricum ar fi ceea ce vei vedea, bun sau rău, poate că îţi va fi de folos, poate nu. Dar eu aşa gândesc, Frodo, că ai destul curaj şi destulă înţelepciune să încerci, altfel nu te-aş fi adus aici. Faci cum socoteşti.
— Am să mă uit, hotărî Frodo şi, urcând pe piedestal, se aplecă deasupra apei întunecoase.
Oglinda se limpezi de îndată, dezvăluindu-i un meleag în lumina amurgului. Munţii se desenau negri în zare, pe un cer palid. Un drum lung şi cenuşiu se pierdea şerpuit undeva în urmă. Din depărtare venea o siluetă, întâi neclară şi mică, dar devenind tot mai mare şi mai desluşită pe măsură ce se apropia. Dintr-o dată, Frodo îşi dădu seama că silueta aceea îi amintea de Gandalf. Aproape că strigă numele vrăjitorului, dar văzu că silueta nu era înveşmântată în cenuşiu, ci în alb, într-un alb ce strălumina palid în amurg; iar în mână ţinea un toiag alb. Capul îi era atât de aplecat, încât faţa nu i se zărea şi la un moment dat, la o cotitură, silueta o luă pe un drum lateral şi ieşi din Oglindă. Frodo fu cuprins de îndoială: să fi fost o viziune a lui Gandalf într-una dintre multele lui călătorii singuratice, cu atâta vreme în urmă, sau fusese Saruman?