Imaginea se schimbă. Preţ de o clipă i se arătă Bilbo, mic de tot, măsurând camera pradă neastâmpărului. Masa era încărcată de hârtii în neorânduială; ploaia bătea în ferestre.
După câteva clipe de nemişcare, oglinda apei fu străbătută de multe scene care se preschimbau cu repeziciune şi despre care Frodo ştia, n-ar fi putut spune cum, că se întreţeseau într-o mare istorie ce-l cuprindea acum şi pe el. Aburul se risipi şi în faţa ochilor lui apăru o privelişte nevăzută vreodată până atunci, dar pe care o recunoscu pe dată: Marea. Se Iăsă întunericul. Marea tălăzuia şi urla pradă unei vijelii cumplite. Apoi apăru încă o dată soarele, cufundându-se roşu ca sângele într-o devălmăşie de nori, iar spre Apus se zărea plutind conturul întunecat al unei corăbii cu pânzele sfâşiate. Apoi un Râu lat curgând prin mijlocul unui oraş foarte populat. Pe urmă o fortăreaţă albă cu şapte turnuri. Şi din nou o corabie cu pînze negre, dar de-acum se făcuse iar dimineaţă şi apa sclipea în lumină şi o flamură purtând însemnul unui copac alb strălucea în soare. În văzduh se înălţa fum ca de la un foc şi de la o bătălie, şi încă o dată soarele asfinţi roşu ca para focului, topindu-se într-o negură surie; în negura aceea o corabie mică trecu scăpărându-şi luminile. Dispăru, iar Frodo oftă şi dădu să se depărteze de havuz.
Dar pe neaşteptate Oglinda se întunecă de tot, atât de tare, de-ai fi zis că o gaură neagră se căscase în lumea dinaintea ochilor, şi Frodo se pomeni privind în gol. În abisul acela negru se ivi un singur Ochi, ce prinse încet a creşte, până umplu aproape întreaga Oglindă. Era atât de cumplită priveliştea, încât Frodo rămase ca înţepenit, fără puterea de-a striga sau de a-şi feri privirea. Ochiul era mărginit de foc, el însuşi fiind sticlos, galben ca al pisicii, iscoditor şi pătrunzător, iar despicătura neagră a pupilei se deschidea asupra unui hău, o fereastră spre nimicnicie.
Apoi Ochiul începu să se agite, căutând ba într-o parte, ba în alta; iar Frodo ştiu, dincolo de orice îndoială şi cuprins de groază, că printre multele lucruri pe care le căuta acesta, se număra şi el. Dar mai ştia şi că Ochiul nu-I putea zări — încă nu, nu fără voia sa. Inelul ce-i atîrna de gât prins de lanţ se îngreuna, mai greu decât un pietroi, trăgându-i capul în jos. Oglinda părea să devină tot mai fierbinte şi fuioare de aburi se înălţau din apă. Frodo alunecă în faţă.
— Nu atinge apa, spuse încetişor Lady Galadriel.
Imaginea pieri şi Frodo se trezi că privea stelele reci care sclipeau în havuzul de argint. Se dădu înapoi, tremurând tot, şi se uită la Galadriel.
— Ştiu care-a fost ultima imagine pe care-ai văzut-o, spuse ea, căci aceeaşi se află în mintea mea. Nu te teme. Dar nici nu-ţi închipui că doar prin cântecele pe care le cîntăm printre copaci şi prin zveltele săgeţi ale arcurilor elfice este meleagul acesta păstrat şi apărat în faţa Duşmanului. Şi-ţi spun, Frodo, că şi acum, când îţi vorbesc, îl întrezăresc pe Seniorul Întunecimii şi îi citesc gândul, sau măcar acele gânduri ce sunt sortite elfilor. Văd că dibuie să mă zărească şi să-mi prindă gândul. Dar uşa este încă închisă.
Îşi înălţă braţele dalbe şi-şi întinse mâinile spre Răsărit, într-un gest de respingere şi renegare. Earendil, Luceafărul de Seară, mult iubit de elfi, strălucea senin deasupra. Era atât de luminos, încât silueta Doamnei elfilor aruncă o mică umbră pe pământ. Raza lui scăpără într-un mic inel ce-l purta pe mână; acesta luci precum aurul şlefuit şi suflat cu lumina de argint şi o piatră albă încrustată în el clipi, ca şi cum Luceafărul ar fi coborât din înalt pentru a se aşeza pe mâna ei. Frodo privi fascinat la inel; căci dintr-o dată i se păru că înţelege.
— Da, zise ea, ghicindu-i gândul, nu este îngăduit să vorbim despre asta şi nici Elrond n-a putut-o face. Dar nu poate fi tăinuit Purtătorului Inelului şi celui care a văzut Ochiul. Adevărat este că în ţara Lorien, pe degetul lui Galadriel se află şi va rămâne unul dintre cele Trei. Acesta este Nenya, Inelul de Adamant, iar eu sunt purtătoarea lui.
El bănuieşte, dar nu ştie — încă nu. Oare nu pricepi acum de ce venirea ta este pentru noi ca o prevestire a Pieirii? Că dacă tu nu vei izbândi, atunci nimic nu mai stă între Duşman şi noi. Dar şi de vei ieşi victorios, puterea noastră se împuţinează şi Lothlorien va pieri, iar valurile Timpului îi vor şterge numele. Vom fi nevoiţi să o pornim spre Soare-Apune, sau să ne preschimbăm într-o seminţie necioplită ce-şi duce viaţa în văioage şi grote, pierzîndu-ne încet ţinerea de minte şi fiind daţi uitării.
Frodo îşi lăsă capul în piept.
— Şi care e dorinţa ta? întrebă el într-un târziu.
— Ce va fi să fie va fi, răspunse ea. Dragostea elfilor pentru ţara lor şi ceea ce-au durat ei e mai adâncă decât adâncurile Mării, iar părerile lor de rău sunt nepieritoare şi nu vor putea fi vreodată pe de-a-ntregul alinate. Însă mai degrabă vor renunţa la tot decât să i se supună lui Sauron: căci acum îl ştiu ce-i poate pielea. Tu nu eşti răspunzător pentru ce se va întâmpla în Lothlorien, ci numai pentru ceea ce faci tu cu ceea ce ţi s-a încredinţat. Numai că mi-aş fi dorit, dacă asta ar mai putea avea vreo însemnătate, ca acel Unu să nu fi fost nicicând făurit, sau să fi rămas pierdut pentru totdeauna.
— Eşti înţeleaptă, netemătoare şi frumoasă, Lady Galadriel, spuse Frodo. Ţi-l voi da pe acest Unu dacă mi-l ceri. Pentru mine e o sarcină prea mare.
— O fi ea înţeleaptă Lady Galadriel, spuse ea, doar că de data asta şi-a găsit naşul când e vorba de curtenie. Răzbunarea ta e blândă pentru felul în care ţi-am pus la încercare inima Ia prima noastră întâlnire. Începi să vezi cu un ochi pătrunzător. N-am să neg că tare şi-a mai dorit inima mea să-ţi ceară ceea ce-i oferi. Ani îndelungaţi şi nenumăraţi m-am tot gândit ce-aş face dacă Marele Inel ar poposi în mâinile mele şi ar rămâne în ele. Acum a fost adus chiar lângă mine. Răul pus la cale cu multă vreme în urmă îşi ţese lucrătura în felurite chipuri, fără să ţină seamă dacă Sauron rămâne la putere sau piere. N-ar fi fost o faptă nobilă, demnă de Inelul lui, dacă l-aş fi luat prin forţă sau mi l-ar fi dat de teamă oaspetele meu?
Şi iată-l cum vine singur la mine. Îmi oferi Inelul de bună-voie. În locul Seniorului Întunecimii aşezi o regină. Iar eu nu voi fi întunecată, ci frumoasă şi cumplită, asemenea Dimineţii şi Nopţii. Frumoasă ca Marea şi ca Soarele şi ca Zăpada pe creasta Muntelui, înspăimântătoare ca Furtuna şi Trăsnetul. Mai puternică decât temeliile pământului. Toţi mă vor iubi şi vor dispera!
Îşi înălţă mâna şi din inelul pe care-l purta ţâşni o lumină puternică ce o lumina doar pe ea, lăsând restul cufundat în întuneric. Aşa cum stătea acum în faţa lui Frodo, părea mai înaltă decât putea mintea să-şi închipuie, mai frumoasă decât putea sufletul să îndure, cumplită şi divină în acelaşi timp. Apoi îşi lăsă mâna să cadă şi pe neaşteptate izbucni din nou în râs şi, ah! uite cum se împuţinase dintr-o dată: o femeie-elfă zveltă, cu un veşmânt alb simplu, cu o voce blândă, şoptită şi tristă.
— Am trecut de încercare, spuse ea. Voi alege umilinţa, voi pleca spre Apus şi voi rămâne Galadriel.
O vreme lungă rămaseră tăcuţi. Într-un târziu, Doamna vorbi din nou:
— Să ne întoarcem. Mâine dimineaţă trebuie să porniţi din nou la drum, căci acum aţi ales, şi timpul destinului vostru e măsurat.
— Aş mai pune o singură întrebare înainte să plecăm, zise Frodo, o întrebare pe care de multe ori am vrut să i-o pun lui Gandalf în Vâlceaua Despicată. Mi se îngăduie să port acest Inel Unu; de ce nu le pot vedea pe toate celelalte şi să cunosc gândurile celor ce le poartă?