— N-ai încercat, răspuse ea. Doar de trei ori ţi-ai petrecut Inelul pe deget de când ai aflat ce porţi asupra ta. Nu face această încercare. Te-ar distruge. Nu ţi-a spus Gandalf că inelele dau putere după măsura fiecăruia dintre cei care le poartă? Înainte să te poţi folosi de această putere, ar trebui să devii mult mai puternic tu însuţi şi să-ţi struneşti voinţa, lăsând-o să fie dominată de alţii. Dar chiar şi aşa, ca Purtător al Inelului şi ca unul care l-a purtat pe deget şi a văzut ceea ce zace ascuns, privirea ta a devenit mult mai ascuţită. Mi-ai ghicit gândul cu mult mai multă limpezime decât mulţi dintre cei ce sunt ştiuţi a fi înţelepţi. Ai văzut Ochiul celui care poartă cu sine pe al Şaptelea şi pe al Nouălea. Şi oare n-ai zărit şi n-ai recunoscut Inelul de pe degetul meu? Tu mi-ai văzut inelul? întrebă ea, întorcându-se spre Sam.
— Nu, Stăpână, recunoscu acesta. Ca să fiu sincer, chiar mă întrebam despre ce tot vorbiţi. Dar, fie-mi cu iertare că spun, stăpânu’ meu avea dreptate. Tare-aş dori să-i luaţi Inelul. Aţi îndrepta astfel toate lucrurile. I-aţi opri să-l mai scoată din văgăună pe unchiaşu’ meu şi să-l arunce în drum. I-aţi face pe unii să plătească cu vârf şi îndesat pentru mârşăviile lor.
— Aşa ar fi, într-adevăr, zise ea. Aşa ar începe totul. Dar, din păcate, nu s-ar sfârşi aici. Să nu mai vorbim despre asta. Să mergem.
VIII
Rămas-bun, Lorien
În acea noapte, însoţitorii Inelului fură din nou chemaţi în sala lui Celeborn, şi acolo Seniorul şi Doamna lui îi întâmpinară cu vorbe frumoase. Dintr-una într-alta, Celeborn aduse vorba despre plecarea lor.
— A sosit timpul ca aceia care vor să continue Căutarea să-şi împietrească inimile pentru a putea pleca din astă ţară. Cei ce nu vor să meargă înainte pot rămâne aici încă o vreme. Dar fie că plecaţi, fie că rămâneţi, nimeni nu poate fi sigur că va fi pace. Căci am ajuns acum în pragul sfârşitului. Cei care doresc să rămână pot să rămână în aşteptarea ceasului în care ori se vor deschide încă o dată drumurile spre lume, ori le vom cere să ajute pentru ultima oară Ţara Lorien. Apoi se vor putea întoarce pe meleagurile lor sau se pot duce la casele îndepărtate ale celor ce-au căzut în bătălie.
Urmă o tăcere.
— Cu toţii au ales să-şi continue drumul, spuse Galadriel, privindu-i în ochi.
— Cât despre mine, zise Boromir, drumul meu spre casă îmi stă înainte, nu în urmă.
— Aşa e, recunoscu Celeborn, dar oare merg toţi cu tine spre Minas Tirith?
— Încă nu am hotărât ce drum să urmăm, răspunse Aragorn. Dincolo de Lothlorien n-am ştiinţă despre ce voia Gandalf să facă. Şi dacă-i pe-aşa, nici el nu cred că avea vreun gând limpede.
— Poate că nu, acceptă Celeborn, numai că, în momentul în care veţi părăsi ăst meleag, nu veţi mai putea nesocoti Râul cel Mare. După cum ştiu unii dintre voi, între Lorien şi Gondor călătorii şi bagajele nu pot să-l treacă decât cu barca. Şi oare n-aţi aflat că podurile din Osgiliath au fost distruse, iar locurile de debarcare se află acum în mâinile Duşmanului?
Pe care mal veţi călători? Drumul spre Minas Tirith pe malul ăsta este, cel dinspre apus; dar drumul cel drept al Căutării e la răsărit de Râu, pe malul întunecat. Ce mal veţi alege?
— Dacă e să dăm ascultare sfatului meu, vom alege malul apusean. Drumul spre Minas Tirith, răspunse Boromir. Dar nu eu sunt călăuza.
Ceilalţi nu spuseră nimic, iar pe faţa lui Aragorn se citeau îndoiala şi neliniştea.
— Văd că încă nu ştiţi ce să faceţi, vorbi Celeborn. Nu e treaba mea să aleg în locul vostru; dar vă voi ajuta atât cât pot. Sunt printre voi câţiva care se pricep la bărci; Legolas, al cărui neam cunoaşte Râul cel repede al Pădurii; şi Boromir din Gondor; şi Aragorn, călătorul.
— Şi un hobbit! sări Merry. Nu toţi hobbiţii se uită la bărci ca la nişte cai sălbatici. Neamul meu trăieşte pe malurile râului Viniac.
— Asta e bine, consimţi Celerbon. Atunci vă voi da nişte bărci. Trebuie să fie uşoare şi mici, căci dacă mergeţi pe apă până departe, în unele locuri veţi fi nevoiţi să le luaţi în cârcă. Veţi ajunge la vâltorile Sarn Gebir, şi poate că, într-un târziu, la marea cascadă Rauros, unde râul se prăvale în jos din Nen Hithoel; şi nu-s acestea singurele primejdii. Bărcile vă vor uşura o vreme drumul. Dar nu vor putea să vă dea nici un sfat; în cele din urmă va trebui să părăsiţi şi bărcile, şi Râul, şi s-o apucaţi spre apus — sau spre răsărit.
Aragorn nu mai contenea cu vorbele de mulţumire. Gândul că primeau acele bărci îl liniştea într-o măsură destul de mare, şi nu numai pentru că, timp de câteva zile, nu era nevoit să hotărască direcţia de mers. Ceilalţi păreau şi ei să fi prins ceva mai mult curaj. Oricare ar fi fost pericolele ce le stăteau în faţă, parcă li se părea mai uşor să le întâmpine plutind la vale, duşi de apele largi ale râului Anduin, decât să-şi târască picioarele cu spinările împovărate de raniţe. Doar Sam nu se arătă convins: pentru el, bărcile erau oricum ca nişte cai sălbatici, sau chiar şi mai rău, şi nici măcar pericolele din care scăpase cu viaţă nu-l făceau să aibă o părere mai bună despre ele.
— Vor fi pregătite şi vă vor aştepta în port mâine înainte de prânz, mai spuse Celeborn. Îmi voi trimite elfii la voi dis-de-dimineaţă, ca să vă ajute să vă pregătiţi de drum. Acum vă urăm noapte bună şi somn netulburat.
— Noapte bună, prieteni, le ură Galadriel. Dormiţi în pace. Nu vă frământaţi prea tare inimile în seara asta cu gânduri despre călătorie. Poate că potecile pe care le veţi străbate v-au fost de mult pregătite, cu toate că nu le vedeţi. Noapte bună.
Drumeţii îşi luară rămas-bun şi se întoarseră la cortul lor. Legolas îi însoţi, căci aceasta avea să fie ultima lor noapte în Lothlorien şi, în ciuda cuvintelor lui Galadriel, doreau să ţină sfat împreună.
Multă vreme vorbiră despre ce ar trebui să facă şi cum ar fi cel mai bine să încerce să ducă la bun sfârşit treaba pentru care porniseră la drum; dar nu reuşiră să ia nici o hotărâre. Era limpede că cei mai mulţi dintre ei doreau să ajungă mai întâi în Minas Tirith şi să scape, măcar pentru o vreme, de ameninţarea Duşmanului. Dacă ar fi avut cine să-i conducă, l-ar fi urmat de bunăvoie dincolo de Râu şi în umbra din Mordor; însă Frodo rămânea tăcut, iar Aragorn încă nu era hotărât.
Planul lui fusese ca, în vreme ce Gandalf ar fi rămas cu ceilalţi, el să se ducă împreună cu Boromir, şi cu sabia lui ca să ajute la eliberarea Gondorului. Căci el credea că ceea ce i se arăta în vise era o chemare şi că sosise în sfârşit ora când moştenitorul lui Elendil trebuia să iasă în faţă şi să se înfrunte cu Sauron pentru putere. Dar în Moria povara lui Gandalf căzuse pe umerii lui; şi ştia că nu Putea lăsa Inelul în voia sorţii, dacă Frodo refuza în cele din urmă să meargă şi el cu Boromir. Cu toate acestea, de ce ajutor puteau fi el sau ceilalţi lui Frodo, altul decât acela de a-l însoţi orbi prin întuneric?
— Mă voi duce în Minas Tirith singur, dacă va fi nevoie, căci este de datoria mea să mă duc, spuse Boromir, după care tăcu o vreme, şezând cu privirile pironite asupra lui Frodo, ca şi cum ar fi încercat să citească gândurile Piticuţului.
În cele din urmă vorbi din nou, cu glas încet, parcă mai mult pentru sine:
— Dacă vrei doar să distrugi Inelul, atunci războiul sau armele nu vor fi de folos; iar oamenii din Minas Tirith nu-ţi pot fi de ajutor. Dar de vrei să nimiceşti puterea înarmată a Seniorului Întunecimii, atunci e o nebunie să intri fără armată pe pământurile lui; şi tot o nebunie e să jertfeşti…