Se opri dintr-o dată; părea că de-abia atunci îşi dăduse seama că îşi rostea gândurile cu voce tare.
— Ar fi o nebunie să jertfeşti atâtea vieţi, asta am vrut să spun, adăugă el. Trebuie să alegem între a apăra o fortificaţie şi a ne îndrepta de bunăvoie în braţele morţii. Cel puţin eu aşa văd lucrurile.
Frodo citi ceva nou şi ciudat în privirea lui Boromir, ceea ce-l făcu să-l scruteze cu atenţie. Era limpede că gândul lui Boromir era altul decât cel rostit în ultimele lui cuvinte. O nebunie să jertfeşti, ce? Inelul Puterii? Spusese el ceva de acest soi la Sfat, atunci însă îl corectase Elrond şi el nu mai zisese nimic. Frodo se uită la Aragorn, dar acesta părea cufundat în gândurile sale şi nu dădea semn că ar fi auzit ce spusese Boromir. Astfel luă sfârşit sfatul lor. Merry şi Pippin adormiseră mai demult, iar Sam picotea. Noaptea era tot mai târzie.
A doua zi dimineaţă, pe când îşi împachetau puţinele lucruri pe care le aveau, câţiva elfi ce vorbeau în graiul lor veniră la ei cu braţele încărcate de daruri: merinde şi veşminte pentru călătorie. Drept merinde le aduseseră nişte turte făcute din făină coaptă în cuptor, cu o crustă maronie şi cu miezul de culoarea caimacului. Gimli luă o turtă din acelea şi o privi neîncrezător.
— Cram, mormăi el abia auzit, rupând un colţ şi ronţăindu-l.
Dar expresia de pe chip i se schimbă iute şi mâncă toată turta cu vădită plăcere.
— Gata, gata! strigară elfii râzând. Ai mâncat cât să-ţi ajungă pentru o zi întreagă de marş.
— Am crezut că-i cram sau ceva asemănător, uscăciuni din alea pe care le pregătesc oamenii din Ţinutul De Jos pentru călătoriile în pustietate, răspunse gnomul.
— Asta şi sunt, răspunseră elfii. Doar că noi le numim lembas, sau pâine pentru drum; te întremează mai mult decât orice mâncare pregătită de oameni, şi oricum e mai plăcută la gust decât cramul.
— Chiar că este, recunoscu Gimli. Păi, e chiar mai bună decât turtele cu miere pe care le fac Beorningii, căci Beorningii sunt cei mai buni brutari din câţi cunosc pe lume; numai că în ziua de azi nu mai sunt chiar atât de darnici cu turtele lor când e vorba de străini. Voi sunteţi nişte gazde tare primitoare.
— Totuşi, vă sfătuim să fiţi cumpătaţi cu merindele, mai ziseră ei. Mâncaţi câte puţin o dată, şi numai când e nevoie. Căci v-am dat turtele astea spre a vă fi de folos când nu veţi mai avea altceva. Turtele îşi vor păstra dulceaţa multe zile dacă nu le rupeţi şi le lăsaţi în învelişul lor de frunze, aşa cum vi le-am adus. Una e de ajuns să-l ţină pe un călător pe picioare vreme de o zi întreagă de mers istovitor, chiar şi dacă e unul dintre Oamenii înalţi din Minas Tirith.
Apoi elfii despăturiră şi le dădură însoţitorilor Inelului veşmintele pe care le aduseseră cu ei. Pregătiseră câte o glugă şi o mantie după măsura fiecăruia, croite din acea pânză mătăsoasă şi uşoară, dar călduroasă, pe care o ţeseau cei din neamul Galadhrim. Greu de spus ce culoare aveau: păreau surii, cu o aură de amurg, acolo, sub frunzişul copacilor, dar la cea mai mică mişcare, sau dacă erau duse în lumină, deveneau verzi precum frunzele umbrite, ori cafenii, la fel ca şi pârloagele în noapte, ori chiar împrumutând argintiul prăfuit al apei sub razele stelelor. Fiecare mantie avea la gât o prinzătoare în formă de frunză verde vârstată cu argint.
— Or fi vrăjite mantiile astea? întrebă Pippin, uitându-se la ele cu mirare.
— Nu-ţi înţeleg întrebarea, răspunse mai-marele elfilor. Sunt veşminte frumoase, iar ţesătura e bună, căci a fost făcută în ţara asta. Sunt mantii elfice, negreşit, dacă asta ai vrut să ştii. Frunză şi ramură, apă şi piatră; au culoarea şi frumuseţea tuturor acestora în lumina amurgului din Lorien cel îndrăgit de noi; pentru că punem gândul în tot ceea ce iubim şi în tot ceea ce facem. Sunt doar veşminte, nu armuri, şi nu vor opri suliţa sau tăişul. Dar vă vor fi de folos: sunt uşoare la purtat, destul de călduroase sau de răcoroase, după cum e nevoie: şi veţi vedea cât sunt de bune să vă ferească de priviri neprietenoase, de-o fi să mergeţi printre stânci sau printre copaci. Şi ăsta-i semn, să ştiţi, de cât de mult vă preţuieşte Stăpâna. Căci ea însăşi şi fecioarele ei au ţesut pânza asta; şi nicicând înainte n-am dăruit străinilor veşminte de-ale neamului nostru.
După ce mâncară de dimineaţă, însoţitorii Inelului îşi luară rămas-bun pe pajiştea de lângă fântână. Inimile le erau grele; căci meleagul acesta era minunat şi ajunseseră să se simtă ca acasă, cu toate că nu puteau ţine socoteala zilelor şi nopţilor pe care le petrecuseră acolo. Şi cum stăteau şi se uitau la apa cea albă, luminată de razele soarelui, numai ce-l văzură pe Haldir venind spre ei prin iarba verde a poienii. Frodo îl salută încântat.
— Tocmai m-am întors de la Gardurile de la Miazănoapte, spuse elful, şi mi s-a spus să vă fiu călăuză. Valea Pârâiaşului Tainic e plină de aburi şi nori de fum, iar munţii sunt tulburaţi. Răzbat zgomote din străfundul pământului. Dacă vreunul dintre voi s-a gândit să se întoarcă acasă pe drumul de miazănoapte, vă spun că pe acolo nu se poate trece. Dar, să pornim. Drumul vostru o ia acum spre miazăzi.
Pe când treceau prin Caras Galadhon, potecile verzi erau pustii; dar deasupra lor, în copaci, se auzeau voci nenumărate, care murmurau şi cântau. Ei însă mergeau tăcuţi. Într-un târziu, Haldir începu să coboare clinele sudice ale colinei şi nu după mult timp ajunseră din nou la poarta cea mare, de care atârnau felinarele, şi la podul alb; şi astfel ieşiră, lăsând în urmă oraşul elfilor. Apoi se abătură de la drumul pietruit şi o luară pe o potecă ce ducea spre un desiş de copaci-mallorn, şi de acolo mai departe, şerpuind printre măguri împădurite, cufundate în umbre argintii, tot mai Ia vale, spre sud şi spre est, către malurile Râului.
Străbătuseră aproape zece mile, se făcuse de amiază, când ajunseră la un zid înalt şi verde. Trecând printr-o deschizătură, se pomeniră că pădurea rămăsese în spatele zidului. Înaintea lor se afla o pajişte lungă, acoperită cu iarbă lucitoare, stropită cu nişte elanor aurii ce sclipeau în soare. La capătul celălalt, pajiştea se îngusta într-o limbă de pământ cuprinsă între două margini luminoase: la dreapta, spre apus, Râul Argintului curgea scăpărător; la stânga, spre răsărit, Râul cel Mare îşi revărsa apele întinse, adânci şi întunecate. Pe malurile îndepărtate, pădurile se continuau spre miazăzi cât cuprindeai cu ochii, dar ţărmurile erau mohorâte şi pustii. Nici un mallorn nu-şi răşchira ramurile grele de galbenul auriu dincolo de Ţara Lorien.
Pe malul Râului Argintului, ceva mai departe de locul unde se întâlneau cele două ape, se găsea un debarcader din piatră albă şi lemn alb. Acolo erau legate multe bărci şi barje. Unele erau viu colorate, vopsite în argintiu, auriu şi verde şi lucind în soare, dar cele mai multe erau ori albe, ori cenuşii. Trei bărci mici, cenuşii, fuseseră pregătite pentru călători, iar câţiva elfi Ie şi încărcau cu merinde şi celelalte lucruri ale lor, la care adăugară colaci de funii, câte trei la fiecare barcă. Funiile erau subţiri, dar trainice, mătăsoase la atingere şi cenuşii la culoare, la fel ca mantiile elfice.
— Ce-s astea? întrebă Sam, luând în mână un colac ce se afla pe pajişte.
— Funii, precum vezi, răspunse elful de lângă bărci. Niciodată să nu porniţi la drum fără frânghie. Şi să fie lungă, trainică şi uşoară. Cum sunt astea. Pot să fie de ajutor la multe nevoi.