— Mie-mi spui, zise Sam. Am pornit la drum fără funie şi de atunci mă roade gândul ăsta. Dar eu întrebam din ce-s făcute, pentru că mă pricep cât de cât cum se fac funiile: moştenire de familie, ca să zic aşa.
— Sunt făcute din hithlain, răspunse elful, dar acum nu-i vreme să-ţi dezvălui secretul lor. De ştiam că-ţi place acest meşteşug, te-am fi învăţat multe. Dar, din păcate, până te vei mai întoarce pe meleagurile astea, trebuie să te mulţumeşti cu darul nostru. Şi să-ţi fie de trebuinţă.
- Haideţi, le zise Haldir. Totul e gata. Urcaţi în bărci. Numai cu mare grija prima dată!
— Şi nu uitaţi ce vă spunem acum, ziseră ceilalţi elfi. Bărcile astea sunt uşoare, puternice, şi nu seamănă cu nici o altă barcă a altor seminţii. Nu se scufundă, oricât le-aţi încărca de mult; dar sunt năbădăioase dacă nu vă pricepeţi să le mânuiţi. Mai înţelept ar fi să vă deprindeţi aici, la debarcader, să urcaţi şi să coborâţi din ele, înainte s-o porniţi pe râu la vale.
Drumeţii se împărţiră astfel; Aragorn, Frodo şi Sam într-o barcă; Boromir, Merry şi Pippin în alta; iar în a treia Legolas şi Gimli, care între timp se împrieteniseră la cataramă. În această ultimă barcă fusese încărcată cea mai mare parte a raniţelor şi a celorlalte obiecte. Bărcile aveau vâsle cu coadă scurtă şi cu lopeţi late, în formă de frunză. După ce urcară cu toţii, Aragorn porni în susul râului, într-o mică plimbare de încercare. Curentul era iute, aşa încât înaintau încet. Sam şedea la prova, cu mâinile încleştate de marginile bărcii şi uitându-se la ţărm cu părere de rău. Soarele care scăpăra în unde îl orbea. Trecuseră de pajiştea verde a Limbii — aici, copacii coborau chiar până la apă. Ici şi colo, frunze galbene se scuturau şi curgeau la vale, duse de undele încreţite. Văzduhul era luminos şi neclintit şi, în afară de cântecul îndepărtat, din înalt, al ciocârliilor, restul era cufundat într-o tăcere deplină.
Luară o cotitură strânsă a râului şi numai ce văzură o lebădă uriaşă, plutind mândră la vale, înspre ei. Apa se unduia în valuri mici de-a dreapta şi de-a stânga pieptului alb, sub gâtul arcuit al pasării. Ciocul îi lucea precum aurul şlefuit, iar ochii îi scăpărau ca doi tăciuni aşezaţi în două pietre galbene: aripile ei albe, la fel de uriaşe, erau ridicate pe jumătate. O muzică o însoţea în coborârea ei pe râu la vale; şi deodată îşi dădură seama că era o corabie, făurită şi cioplită cu măiestria elfilor, astfel încât să semene cu o lebădă. Doi elfi în straie albe o mânuiau cu ajutorul a două vâsle negre. În mijlocul corăbiei stătea Celeborn, iar în spatele lui, Galadriel, înaltă, veşmântată în alb; o coroniţă de flori aurii îi împodobea părul, iar în mână ţinea o harpă la care cânta. Trist şi dulce era sunetul vocii ei în aerul rece şi limpede:
Aragorn îşi opri barca atunci când Lebăda-corabie ajunse în dreptul lor. Doamna îşi sfârşi cântecul şi-i salută.
— Am venit să ne luăm un ultim rămas-bun, spuse ea, şi să vă binecuvântăm plecarea din ţara noastră.
— Aţi fost oaspeţii noştri, spuse Celeborn, dar încă nu aţi şezut cu noi la masă, de aceea vă poftim la o masă de despărţire, aici, între apele curgătoare ce vă vor purta departe de Lorien.
Lebăda trecu lin mai departe, spre debarcader, iar drumeţii îşi întoarseră bărcile şi o urmară. Masa fu pregătită acolo, pe iarba verde de la capătul Limbii Egladil; dar Frodo mâncă şi bău puţin, luând seama doar la frumuseţea Doamnei şi a vocii ei. Acum nu-i mai părea ameninţătoare sau înspăimântătoare, şi nici că ar fi fost în stăpânirea cine ştie căror puteri misterioase. Ci o vedea aşa cum le apăreau uneori elfii oamenilor din zilele noastre: aici, de faţă, şi totuşi depărtată, o imagine vie a ceea ce fusese lăsat mult în urmă de scurgerea Timpului.
După ce băură şi mâncară aşezaţi pe iarbă, Celeborn le vorbi din nou despre călătoria lor şi, ridicând mâna, arătă spre sud, unde se găseau pădurile, dincolo de fâşia Limbii.
— Veţi coborî pe râu la vale şi veţi vedea că vor fi tot mai rari copacii, până veţi ajunge la un ţinut sterp. Acolo, Râul curge prin văi pietroase, printre platouri înalte, până când, într-un târziu, va întâlni insula cea înaltă, numită Stânca Iascăi, sau Toi Brandir, cum îi spunem noi. Acolo râul îşi avântă braţele în jurul malurilor abrupte ale insulei şi apoi se prăvăleşte, cu vuiet mare şi cu ceţuri peste cataractele Rauros, până jos în Nindalf, sau Tunetul Umed în graiul vostru. E un ţinut întins, de smârcuri stătute, unde râul e tare întortocheat şi se desparte într-o sumedenie de braţe. Acolo se varsă râul Scăldătorii Enţilor prin multe guri, după ce iese din Pădurea Fangorn de la Soare-Apune. În jurul acestuia, de partea asta a Râului cel Mare, se întinde Rohan. De partea cealaltă sunt mohorâtele dealuri Emyn Muil. Acolo vântul bate de la soare-răsare, căci ele sunt îndreptate spre Smârcurile Morţilor şi spre Meleagul Noman, până departe spre Cirith Gorgor şi porţile întunecate din Mordor.
Boromir şi oricare dintre voi care veţi merge să căutaţi Minas Tirith, veţi face bine să lăsaţi în urmă Râul cel Mare deasupra cataractelor Rauros şi să traversaţi Scăldătoarea Enţilor până nu ajunge la mlaştini. Dar nu urcaţi prea mult în susul pârâului aceluia, şi nici nu vă adânciţi în Pădurea Fangorn. E un meleag ciudat acela, şi prea puţin cunoscut. Am, însă, credinţa că Boromir şi Aragorn nu au nevoie de acest sfat.
— Am auzit şi noi, cei din Minas Tirith, pomenindu-se de Fangorn, spuse Boromir. Dar ce-am aflat mi se par poveşti pentru adormit copiii. Tot ce se întinde de la miazănoapte de Rohan este pentru noi atât de îndepărtat, încât numai cu închipuirea putem străbate meleagurile acelea. Din străvechime Fangorn se afla la hotarele noastre; dar multe generaţii de-ale oamenilor s-au stins, de când vreunul dintre noi i-a călcat pământul, ca să poată vedea cât de adevărate sau neadevărate sunt legendele ce au ajuns la noi în decursul vremii.
Mi s-a întâmplat şi mie să pătrund, când şi când, în Rohan, dar niciodată n-am străbătut ţinutul până în părţile lui de la miazănoapte. De câte ori am fost trimis ca sol, am traversat Strunga pe la poalele Munţilor Albi şi apoi râul Isen şi Torentul Cenuşiu până în Meleagul de la Miazănoapte. Lungă şi obositoare călătorie. Patru sute de leghe, după socoteala mea, şi multe luni; mi-am pierdut şi calul în Tharbad, la vadul pe unde se trece Torentul Cenuşiu. După acea călătorie şi după drumul străbătut acum, cu însoţitorii Inelului, nu mă îndoiesc că voi reuşi să găsesc o cale prin Rohan şi chiar şi prin Fangorn, dacă va fi nevoie.
— Atunci nu trebuie să spun mai mult decât am spus, zise Celeborn. Dar nu nesocoti poveştile din străvechime; căci adeseori se poate întâmpla ca bătrânele să păstreze în amintirile lor vorbe pe care alte dăţi şi cei înţelepţi aveau trebuinţă să le cunoască.