Galadriel se ridică din iarbă şi, luând o cupă din mâna uneia dintre fecioarele ei, o umplu cu mied alb şi i-o dădu lui Celeborn.
— E vremea să bem cupa despărţirii, spuse ea. Bea, Senior al Galadhrimilor. Şi nu-ţi lăsa inima să se întristeze, chiar dacă noaptea urmează amiezii, şi amurgul nostru e pe aproape de-acum.
Apoi duse cupa fiecăruia dintre însoţitorii Inelului şi îi rugă să bea, după care le ură drum bun. Dar, după ce băură toţi, ea le spuse să se aşeze la loc în iarbă, iar ei şi lui Celeborn li se aduseră două jilţuri. Fecioarele din suită stăteau tăcute în jurul Doamnei lor. Galadriel ramase o vreme cu privirile aţintite asupra oaspeţilor ei. Într-un târziu vorbi:
— Am băut cupa despărţirii şi umbrele se lasă între noi. Dar înainte să plecaţi, v-am adus cu mine în corabie daruri pe care Seniorul şi Doamna Galadhrimilor vi le dăruiesc acum în amintirea Ţării Lothlorien.
Apoi îi chemă la sine pe fiecare în parte.
— Iată darul lui Celeborn şi al lui Galadriel pentru conducătorul grupului vostru, zise ea, privind la Aragorn şi dăruindu-i o teacă pe măsura săbiei lui.
Pielea era acoperită cu o dantelărie de flori şi frunze lucrate în argint şi aur, peste care, încrustate în nestemate fără număr, se înşirau în rune elfice numele săbiei, Anduril, şi obârşia ei.
— Tăişul ce e scos din această teacă nu se va păta şi nu se va frânge nici chiar de-i biruit, mai spuse ea. Dar oare este ceva anume ce ţi-ai dori de la mine la despărţire? Căci întunericul va coborî între noi şi este cu putinţă să nu ne mai fie dat să ne revedem, decât cine ştie când de-acum încolo, pe un drum ce nu are întoarcere.
Iar Aragorn răspunse:
— Doamnă, îmi ştii dorinţa şi singura comoară pe care de mult o caut. Numai că nu-ţi stă în putere să mi-o dăruieşti, chiar dacă ai vrea; şi doar prin întuneric voi ajunge la ea.
— Totuşi, poate că aceasta îţi va uşura inima, spuse Galadriel. Căci mi-a fost lăsată în grijă pentru a ţi-o da ţie, de vei trece prin ţara asta.
Din poală ridică o piatră mare, de un verde-translucid, într-o lucrătură de argint de forma unui vultur cu aripile întinse; ţinând-o aşa ridicată, nestemata scăpără precum o rază de soare scăpată printre frunzele primăverii.
— Această piatră am dăruit-o fiicei mele, Celebrion, iar ea fiicei ei; şi acum ajunge la tine, ca un semn de speranţă. În acest ceas ai să iei numele ce ţi-a fost prorocit, Elessar, Piatra Elfilor din casa lui Elendil!
Aragorn luă piatra şi o prinse la pieptul lui, iar cei care o văzură se minunară; căci până acum nu băgaseră de seamă cât de înalt şi de regesc apărea în faţa lor Aragorn, şi era ca şi cum toţi anii aceia mulţi de încercări căzuseră de pe umerii lui.
— Îţi mulţumesc pentru darurile pe care mi le-ai dat, spuse el, Doamnă a Ţării Lorien, din care s-au născut Celebrion şi Arwen, Steaua înserării, ce alte cuvinte de laudă să-ţi rostesc?
Doamna îşi înclină capul şi se răsuci spre Boromir, căruia îi dărui un brâu de aur, iar lui Merry şi Pippin le dădu centuri de argint, fiecare având o cataramă ca o floare aurie. Lui Legolas îi dărui un arc, asemenea acelora folosite de neamul Galadhrimilor, mai lung şi mai puternic decât arcurile din Codrul Întunecimii, cu o coardă împletită din păr-elfic. O dată cu arcul îi mai dădu şi o tolbă cu săgeţi.
— Pentru tine, micule grădinar şi iubitor de copaci, i se adresă ea lui Sam, nu am decât un dar mic.
Îi aşeză în palmă o cutiuţă din lemn cenuşiu nelăcuit şi fără alt ornament decât o singură rună de argint pe capac.
— G-ul ăsta e de la Galadriel, explică ea, dar poate fi şi de la cuvântul grădină, din graiul vostru. Înăuntru vei găsi pământ din grădina mea. Încă are puterile pe care i le dă binecuvântarea lui Galadriel. Nu-ţi va ţine de foame pe drum, nici nu te va apăra de vreo primejdie; dar dacă-l păstrezi bine şi într-o bună zi vei fi ajuns din nou la tine acasă, atunci poate că te va răsplăti. Chiar dacă vei găsi totul sterp şi părăsit, poate că vor fi niscaiva grădini rămase în Pământul de Mijloc ce vor înflori precum grădina ta dacă vei împrăştia acest pământ acolo. Atunci îţi vei aminti de Galadriel preţ de o clipă şi vei întrezări îndepărtatul Lorien pe care nu l-ai văzut decât în vremea iernii noastre. Căci primăvara noastră şi vara noastră au trecut şi nicicând nu vor mai fi văzute pe faţa pământului, decât în amintire.
Sam se îmbujoră până în vârful urechilor şi bâigui ceva neînţeles, strângând cutia la piept şi înclinându-se cât putu mai mult.
— Şi ce dar ar putea un gnom să ceară de la elfi? se întoarse Galadriel spre Gimli.
— Nici unul, Doamnă, răspunse Gimli. Pentru mine e de ajuns că am văzut-o pe Doamna Galadhrimilor şi că i-am auzit vorbele blânde.
— Aţi auzit, elfilor? strigă ea către cei din jur. Să mai zică vreunul că gnomii sunt hrăpăreţi şi nepoliticoşi. Dar nu mă îndoiesc, Gimli, fiu al lui Gloin, că doreşti ceva pe care eu ţi l-aş putea dărui. Numeşte-l, rogu-te. N-ai să rămâi tu singurul oaspete fără nici un dar.
— Nimic nu doresc, Lady Galadriel, spuse Gimli, înclinându-se până-n pământ şi murmurând: Nimic, în afară de… doar dacă-mi este îngăduit să cer, nu, să numesc o singură şuviţă din părul tău, care întrece orice aur de pe lume, aşa cum stelele întrec nestematele minelor. Nu cer un asemenea dar. Însă mi-ai cerut să-l numesc.
Elfii se foiră şi murmurară miraţi, iar Celeborn îl privi uimit pe gnom, dar Doamna zâmbi.
— Se spune că măiestria gnomilor zace în mâinile lor, nu în vorbele lor, zise ea, dar asta nu e adevărat în ce-l priveşte pe Gimli. Căci nimeni până acum nu şi-a mărturisit în faţa mea o dorinţă atât de îndrăzneaţă şi de măgulitoare totodată. Şi cum să-l refuz, când chiar eu i-am cerut să vorbească? Dar, lămureşte-mă, ce-ai face cu un asemenea dar?
— L-aş păstra ca pe o comoară, Doamnă, răspunse el, în amintirea vorbelor pe care mi le-ai spus prima oară când ne-am întâlnit. Şi dacă mă voi întoarce vreodată în fierăriile din ţara mea, o voi încastra în cristal fără moarte şi o voi lăsa drept moştenire urmaşilor mei ca un zălog de bunăvoinţă între Munte şi Pădure, până la ceasul din urmă.
Atunci Doamna îşi despleti una dintre cosiţele ei lungi, tăie trei şuviţe aurii şi le puse în palma lui Gimli, iar apoi spuse:
— O dată cu şuviţele, primeşte şi aceste vorbe: nu fac nici o prorocire căci orice prorocire este zadarnică acum: de o parte se află întunericul, de cealaltă speranţa. Dar dacă speranţa nu se va dovedi deşartă, atunci îţi spun, Gimli, fiu al lui Gloin, că din mâinile tale se va revărsa aurul, dar tu nu vei ajunge nicicând sub stapînirea lui.
— Iar ţie, Purtător al Inelului, se întoarse ea spre Frodo, ţie mă adresez ultimul, cu toate că nu eşti ultimul în gândurile mele. Iată ce-am pregătit pentru tine.
Zicând acestea, ridică o sticluţă de cristaclass="underline" la cea mai mică mişcare cristalul scânteia şi raze albe de lumină ţâşneau din palmele ei.
— În această sticluţă, continua ea, e prinsă lumina stelei Earendil, ce se află în mijlocul apelor din fântâna mea. Va străluci cu şi mai multă putere când te vei afla în miez de noapte. Să-ţi slujească drept lumină în locuri întunecoase, când toate lumini sunt stinse în jurul tău. Să-ţi aminteşti de Galadriel şi de Oglinda ei.
Frodo luă sticluţa şi în acea clipă, când cristalul se afla încă între ei doi, el o revăzu pe Galadriel aşa cum stătuse ca o regină măreaţă şi frumoasă, dar prin nimic înspăimântătoare. Se înclină, dar nu găsi nici o vorbă pe care să i-o spună.
Doamna se ridică, iar Celeborn îi conduse spre debarcader. O lună galbenă străjuia pământul verde al Limbii, apa scânteia argintie. În sfârşit totul era pregătit. Însoţitorii Inelului îşi ocupară locurile în bărci, la fel ca şi prima dată. Strigând cuvinte de rămas-bun, elfii din Lorien îi împinseră cu ajutorul unor prăjini lungi, din lemn cenuşiu, până în mijlocul curentului, iar apele încreţite îi purtară încet la vale. Călătorii şedeau nemişcaţi şi fără să vorbească. Pe malul înverzit, chiar la capătul Limbii de pământ, Lady Galadriel stătea singură şi tăcută. Când trecură prin dreptul ei, se uitară într-acolo şi ochii lor o urmăriră cum se depărta uşor de ei, legănată de ape. Căci lor aşa li se părea: Lorien aluneca în urmă, ca o corabie luminoasă, cu copaci fermecaţi drept catarge, plutind spre ţărmuri uitate, în vreme ce ei şedeau neputincioşi pe marginea unei lumi cenuşii, desfrunzite.