În vreme ce ei priveau astfel, Râul Argintului se uni cu undele Râului cel Mare, iar bărcile lor se răsuciră şi începură să alunece tot mai repede, spre răsărit. Silueta albă a Doamnei devenea tot mai mică, pe măsură ce se depărta. Acum lucea ca o fereastră de sticlă pe un deal îndepărtat, scăldat de razele apusului, sau ca un lac văzut în zare de pe vârful unui munte; un cristal căzut în poala pământului. Apoi lui Frodo i se păru că o vede înălţându-şi braţele într-un ultim rămas-bun, iar din depărtare, dar pătrunzător de limpede, se auzi, purtată de vânt, vocea ei care cânta. Numai că acum cânta în graiul străvechi al elfilor de dincolo de Mare, cuvinte pe care el nu le pricepea: minunată era melodia, însă n-avea darul să-i mângâie sufletul.
Dar, după cum se întâmplă cu vorbele rostite în elfică, şi acestea rămaseră gravate în amintirea lui şi mult mai târziu el le repetă cât mai aidoma cu putinţă: graiul era acelaşi cu al tuturor cântecelor elfice şi pomenea de lucruri prea puţin ştiute în Pământul de Mijloc:
„Ah! precum aurul cad frunzele în vânt, ani îndelungi, nenumăraţi precum ramurile copacilor! Anii cei lungi au trecut asemenea sorbiturilor iuţi din dulcele mied, în sălile prea înalte dincolo de Apusime, sub bolţile albastre ale Vardei, pe care stelele tremură în cântarea vocii ei, binecuvântată şi regească. Cine-mi va reumple pocalul? Căci de-acum Vestala, Varda, Regina Stelelor, de pe Muntele Veşnic Alb, şi-a înălţat mâinile precum norii, toate cărările sunt cufundate în umbre şi, în afara hotarelor ţarii cenuşii, întunericul zace pe valurile înspumate dintre noi, şi pâcla acoperă întru veşnicie nestematele din Calacirya. Pierdut, pierdut pentru cei de la Răsărit este Valimar! Cu bine! Poate că voi îl veţi regăsi pe Valimar. Poate că şi voi îl veţi regăsi. Cu bine!” Varda era numele acelei Stăpâne căreia elfii de pe aceste meleaguri ale înstrăinării îi spuneau Elbereth.
Pe neaşteptate, Râul făcu o cotitură şi malurile se înălţară de ambele părţi, acoperind de tot luminile din Lorien. Pe acest pământ minunat Frodo nu se va mai întoarce niciodată.
Călătorii se răsuciră cu faţa spre râul ce-i purta la vale; soarele se afla înaintea lor, orbindu-le ochii ce înotau în lacrimi. Gimli plângea fără să se ruşineze.
— Mi-a fost dat să văd ultima dată ceea ce-a fost mai frumos pe lumea asta, îi spuse el lui Legolas, tovarăşul său de barcă. De-aici încolo nimic nu va mai fi frumos pentru mine, în afară de ce mi-a dăruit ea.
Îşi duse mâna la piept.
— Spune-mi, Legolas, de ce-am venit în această călătorie a Căutării? Prea puţin ştiam înainte unde se află primejdia. Elrond n-a vorbit în răspăr când ne-a spus că nu putem prevedea ce ne aşteaptă pe drum. Mă temeam de chinuri în puterea nopţii, şi tot nu m-au făcut să renunţ. Dar n-aş fi venit de-aş fi ştiut că primejdia zace în lumină şi bucurie. Şi iată că despărţirea asta mi-a pricinuit cea mai dureroasă rană, chiar dacă în această noapte mi-ar fi fost sortit să ajung drept până la Seniorul Întunecimii. Vai de tine, Gimli, fiu al lui Gloin.
— Ba nu, făcu Legolas. Vai de noi toţi. Şi de cei care umblă prin lume în zilele ce vor veni. Căci aşa ni-e dat: să găsim şi să pierdem, cum li se pare tuturor celor ce se află într-o barcă pe apă curgătoare. Dar eu te socotesc binecuvântat, Gimli, fiu al lui Gloin: pentru ceea ce-ai pierdut pătimeşti prin propria vrere, căci ai fi putut alege şi altfel. Nu ţi-ai părăsit tovarăşii de drum, şi cea mai neînsemnată răsplată ce o vei primi pentru aceasta va fi aceea că amintirea Ţării Lothlorien va rămâne veşnic limpede şi nepătată în inima ta; nu va păli, şi nici nu va îmbătrâni.
— Poate, şi-ţi mulţumesc pentru ce mi-ai spus. Cuvinte adevărate, fără îndoială; dar ce rece e mângâierea lor. Inima nu-şi doreşte amintiri. Amintirea e doar o oglindă, fie ea la fel de limpede precum apele lacului Kheled-zaram. Sau cel puţin asta e ceea ce spune inima lui Gimli, gnomul. Poate că elfii văd altfel lucrurile. Adevărat e că am auzit că pentru ei amintirea se aseamănă mai mult cu lumea adevărată decât cu un vis. Nu şi pentru gnomi. Dar să nu mai vorbim despre asta. Îngrijeşte-te de barcă. E cufundată mult în apă din pricina raniţelor ăstora, iar Râul cel Mare curge iute. N-am poftă să-mi înec durerea în apă rece.
Luă o vâslă şi ţinu cârma spre malul apusean, urmând barca lui Aragorn, care se afla înaintea lor şi care ieşise de-acum din mijlocul curentului.
Şi astfel îşi continuară însoţitorii Inelului drumul lor lung în josul râului lat şi repede, mereu spre miazăzi. Păduri desfrunzite acopereau ambele maluri, până la marginea apei, încât nu se zărea nici o palmă din pământurile ce se întindeau dincolo de ele. Vântul îşi potolise suflarea, iar Râul curgea fără cel mai mic zgomot. Nici un ciripit de pasăre nu spărgea tăcerea. Soarele deveni ceţos pe măsură ce ziua înainta, până ajunse să se întrezărească pe un cer palid, ca o perlă albă şi îndepărtată. După care dispăru la orizontul apusean şi amurgul coborî iute, urmat de o noapte cenuşie, neînstelată. Ei plutiră mai departe şi în orele târzii, întunecate şi tăcute, ale nopţii, cârmindu-şi bărcile pe sub umbrele atârnânde ale pădurilor de la apus. Copaci uriaşi treceau pe lângă ei ca nişte stafii, împingându-şi rădăcinile răsucite şi însetate prin pâclă până în apă. Înspăimântătoare noapte, şi rece. Frodo stătea şi asculta plescăitul şi bolborositul stins ale undelor ce se strecurau printre rădăcinile copacilor şi printre bucăţile de lemn strânse aproape de mal, dar la un moment dat capul i se lăsă pe piept şi căzu într-un somn chinuit.
IX
Râul cel Mare
Frodo fu trezit de Sam. Văzu că stătea întins, bine învelit, sub nişte copaci înalţi, cu trunchiurile fumurii, într-un colţ liniştit al pădurii de pe malul vestic al Râului cel Mare, Anduin. Dormise toată noaptea; cenuşiul dimineţii răzbătea palid prin rămurişul desfrunzit. Gimli trebăluia lângă un foc mic, aprins în apropiere.
Porniră la drum fără să aştepte să se lumineze bine de ziuă. Nu neapărat pentru că ardeau de nerăbdare să grăbească spre sud: erau mulţumiţi că-i mai despărţeau câteva zile de momentul în care trebuiau să ia o hotărâre, şi asta înainte să ajungă la Rauros şi la Insula Stânca Iascăi; încât se lăsau purtaţi de ritmul Râului, nedorind să grăbească spre primejdiile ce le stăteau în faţă, oricare ar fi fost calea pe care aveau s-o aleagă în cele din urmă. Aragorn le îngădui să plutească în voie, cu grijă doar să-şi cruţe forţele pentru oboseala ce avea să vină. Dar ţinea cu stăruinţă ca măcar să o pornească la drum cât mai devreme în fiecare dimineaţă şi să călătorească până târziu noaptea; căci în inima lui simţea că nu mai era timp de pierdut şi se temea că Seniorul Întunecimii nu stătuse cu mâinile încrucişate cât lânceziseră ei în Lorien.