În acea zi nu văzură nici un semn că duşmanul ar fi prin preajmă, şi nici în următoarea. Orele cenuşii, monotone, treceau fără să se întâmple ceva deosebit. În a treia zi, pe măsură ce treceau orele călătoriei lor, peisajul se schimba treptat: pădurea se rări, până dispăru cu totul. Pe malul răsăritean, la stânga lor, văzură un perete continuu de povârnişuri nedefinite, care se înălţau spre cer; maronii, uscate, de parcă un pârjol trecuse peste ele, nelăsând în urmă nici un lujer verde: o pustietate neprietenoasă, nici măcar un copac frânt sau o piatră golaşă care să mângâie puţin goliciunea. Ajunseseră la Pământurile Maronii, cuprinse între Codrul Întunecimii de la Miazăzi şi măgurile Emyn Muil. Ce molimă sau război sau altă lucrare neştiută a Duşmanului prăpădise într-atât acel meleag, nici Aragorn nu ştia.
La vest, la dreapta lor, pământul era la fel de despuiat de copaci, însă era drept şi din loc în loc acoperit cu întinderi mari de iarbă verde. De partea aceasta a Râului treceau pe lângă păduri de trestii uriaşe, atât de înalte încât, plutind în foşnet de apă cu bărcile lor mici de-a lungul marginilor fremătânde, privirile hobbiţilor nu puteau zări nimic din ce se afla dincolo de ele, spre soare-apune. Panaşul trestiilor, închis la culoare şi veşted, se apleca şi se legăna în adierea rece, susurând trist. Când şi când, prin spărturi, Frodo prindea frânturi de coline domoale, în spatele lor, în depărtare, dealuri scăldate în lumina apusului, iar la orizont o linie sură, semn că acolo se afla lanţul cel mai sudic al Munţilor Ceţoşi.
Nici o altă vietate nu se zărea, în afară de păsări. Şi erau multe, pichere mici ce fluierau şi piuiau printre trestii, dar rareori se lăsau văzute. O dată sau de două ori auziră foşnetul grăbit şi tânguirea aripilor de lebădă, iar când îşi ridicară privirile zăriră un stol întreg, ca o falangă militară, ce împânzise cerul.
— Lebede! exclamă Sam. Şi încă din cele mari şi puternice.
— Da, zise Aragorn, sunt lebede negre.
— Cât de uriaş şi de gol şi de jalnic arată ţinutul ăsta, spuse Frodo. Întotdeauna am crezut că, dacă ne îndreptăm spre miazăzi, o să se facă mai cald şi o să fie totul mai vesel în jur şi iarna o să rămână pentru totdeauna în urmă.
— Încă n-am ajuns atât de departe înspre miazăzi, răspunse Aragorn. E încă iarnă şi suntem departe de mare. Aici lumea e rece până vine dintr-o dată primăvara, şi se poate să mai avem parte chiar şi de zăpadă. Departe la vale, în Golful Belfalas, spre care curge Anduinul, este cald şi vesel, sau aşa ar trebui să fie dacă n-ar exista Duşmanul. Dar aici nu suntem, după socoteala mea, la mai mult de şaizeci de leghe depărtare de Meleagul de la Miazăzi unde se află Comitatul vostru, şi încă avem de străbătut multe sute de mile. Voi vă uitaţi acum spre sud-vest, peste câmpiile Obştei Călăreţilor, ţara Stăpânilor de Cai. Nu peste mult vom ajunge la gurile râului Lumina Stinsă, care vine dinspre Fangorn ca să se unească acolo cu Râul cel Mare. Acesta este hotarul de la miazănoapte al Ţinutului Rohan; şi din străvechime tot ceea ce s-a aflat între pârâul Lumina Stinsă şi Munţii Albi a fost al neamului rohirrimilor. Un ţinut bogat, primitor, cu o iarbă ce nu se găseşte nicăieri altundeva; dar în zilele acelea grele, nimeni nu mai cuteza să trăiască în preajma Râului sau să se apropie călare de ţărmurile lui. O fi Anduinul un râu mare, dar orcii îşi pot trimite săgeţile până departe pe malul celălalt; şi am auzit spunându-se că în ultima vreme au cutezat chiar să treacă râul şi să vâneze hergheliile şi armăsarii din Rohan.
Sam îşi plimbă neliniştit privirile de la un mal la celălalt. Copacii i se păruseră duşmănoşi înainte, căci îi bănuia ascunzând ochi tainici şi primejdii ce stăteau la pândă; acum, însă, tare şi-ar fi dorit să mai fie înconjuraţi de copaci. Prea erau neocrotiţi însoţitorii Inelului, îşi spunea el, aşa cum pluteau în bărcuţele acelea deschise, în mijlocul unor meleaguri lipsite de orice adăpost şi pe apele unui râu care se găsea la hotarul războiului.
Ziua următoare şi încă o zi după aceea, în vreme ce-şi continuau călătoria pe râu la vale, purtaţi neabătut spre miazăzi, sentimentul acesta de nesiguranţă îi cuprinse pe toţi. O zi întreagă făcură cu schimbul la vâsle, ca să înainteze mai repede. Malurile alunecau pe lângă ei. Curând, Râul se lăţi şi deveni mai puţin adânc; la est, ţărmul era tot mai stâncos, iar din apă apăreau bancuri de pietriş, astfel că bărcile trebuiau cârmite cu atenţie. Pământurile Maronii se preschimbară în podişuri mohorâte, măturate de un vânt rece, dinspre răsărit. De partea cealaltă, povârnişurile deveniră gruiuri de iarbă veştejită în mijlocul unui tărâm acoperit doar de smârcuri şi smocuri de iarbă-rea. Frodo fu străbătut de un fior, căci gândul lui era la pajiştile, fântânile, soarele strălucitor şi la ploile blânde din Lothlorien. Nimeni din cele trei bărci n-avea chef de vorbă sau de râs. Fiecare era frământat de propriile gânduri.
Inima lui Legolas hoinărea pe sub stelele unei nopţi de vară în numai el ştia ce poiană nordică, din pădurile de fag; Gimli pipăia în gând o bucată de aur, întrebându-se dacă era potrivită să meşterească din ea un mic sipet pentru darul ce i-l făcuse Doamna; în barca din mijloc, Merry şi Pippin nu erau nici ei în apele lor, din pricina lui Boromir, care şedea mormăind pentru sine şi din când în când îşi rodea unghiile, măcinat parcă de nelinişte sau îndoială, iar alteori se apuca să vâslească până se apropia de barca lui Aragorn. La un moment dat, Pippin, care şedea la prova, cu faţa spre amonte, prinse o sclipire ciudată în ochii lui Boromir, atunci când acesta se uită la Frodo. Sam hotărâse de mult în sinea lui că, deşi poate că bărcile nu erau chiar atât de primejdioase precum fusese deprins să creadă, erau mult mai puţin confortabile decât îşi imaginase vreodată. Era amorţit şi chinuit, căci n-avea altceva de făcut decât să se holbeze la pământurile iernatice care se târau prin dreptul lor şi la apa cenuşie de-o parte şi de alta a bărcii. Chiar şi când folosiră vâslele, lui nu i se încredinţă nici una.
În a patra zi, pe când se lăsă înserarea, el se uită în urma, peste capetele aplecate ale lui Frodo şi Aragorn şi ale celorlalţi din bărcile care-i urmau; somnoros, nu-şi dorea decât să ajungă la un loc de popas şi să simtă pământul sub tălpi. Pe neaşteptate, ceva îi atrase atenţia: la început se uita apatic spre acel punct, pentru ca apoi să se ridice în picioare şi să se frece la ochi; dar când privi din nou, nu mai zări nimic.
În acea noapte făcură popas pe un mic ostrov aproape de malul vestic. Sam zăcea învelit în pături alături de Frodo.
— Domnu’ Frodo, am avut un vis tare trăsnit, cam cu o oră sau două înainte să ne oprim, spuse el. Sau poate că n-a fost vis. Trăsnit a fost, în orice caz.
— Ei, şi ce-ai visat? îl iscodi Frodo, ştiind că Sam n-o să aibă linişte până n-o să-şi spună povestea, oricare ar fi fost aceasta. Eu unul, de când am plecat din Lothlorien, n-am văzut şi nu m-am gândit la nimic ce m-ar fi putut măcar face să zâmbesc.