— Nu trăsnit din ăsta, domnu’ Frodo. Ciudat, voiam să spun. Anapoda, dacă n-ar fi vis. Şi mai bine aţi asculta ce vă spun. A fost cam aşa: am văzut un buştean cu ochi.
— Buşteanul nu-i anapoda câtuşi de puţin. E plin Râul de ei. Dar uită de ochi.
— Ba să-mi fie cu iertare. Ochii ăia m-au făcut să mă descebelesc, ca să spun aşa. La început am crezut că văd un buştean care plutea în lumina aia chioară, drept în spatele bărcii lui Gimli; dar n-am prea luat seamă la el. Apoi mi s-a năzărit că buşteanul ne ajunge din urmă. Ciudat, care va să zică, aţi putea gândi, pentru că pluteam cu toţii, duşi de acelaşi curent. Numai că în clipa următoare am văzut ochii: aşa, ca nişte puncte palide, oarecum lucitoare, pe un nod, la capătul dinspre noi al buşteanului. Unde pui că nici nu era buştean, pentru că avea două picioare ca nişte lopeţi, îţi venea să crezi că-s labe de lebădă, doar că păreau mai mari şi tot se cufundau în apă şi ieşeau.
Atunci m-am ridicat în picioare şi m-am frecat la ochi, gata să strig dacă-l mai zăream şi după ce scăpam de buimăceala din cap. Căci ce-o-fi-fostul-acela venea la vale cu repeziciune, mai să ajungă din urmă barca lui Gimli. Acum, ori că lămpile alea două m-au văzut mişcându-mă şi holbându-mă la ele, ori că mi-am venit eu în fire, n-aş şti să spun. Când m-am uitat din nou, nu mai era nimic acolo. Da’ tot îmi pare c-am prins cu coada ochiului, cum s-ar zice, aşa, ceva negru ţâşnind pe sub umbra malului. Ochi însă n-am mai văzut.
Şi mi-am zis în sinea mea: „Iar visezi, Sam Gamgee”, aşa mi-am zis; şi altceva nu mi-am mai zis atunci. Da’ de atunci stau şi mă gândesc, iar acu’ nu mai sunt chiar atât de sigur. Ce înţelegeţi din asta, domnu’ Frodo?
— Dacă ar fi prima oară că ochii aceia au fost văzuţi, n-aş înţelege altceva, Sam, decât că a fost un buştean şi era seară şi ochii tăi erau adormiţi. Numai că nu a fost prima oară. I-am zărit şi eu, departe în nord, înainte să ajungem în Lorien. Şi am mai zărit şi o vietate ciudată, care se căţăra spre flet, în noaptea aceea dintâi. Şi Haldir a văzut-o. Şi îţi mai aminteşti ce-au povestit elfii care au urmărit banda aia de orci?
— Aaa, da, şi-mi amintesc mai multe chiar. Nu-mi plac defel gândurile ce-mi umblă prin cap; da’ tot gândindu-mă la una-alta, şi la poveştile spuse de domnu’ Bilbo şi la toate celelalte, îmi vine să cred că pot să dau, pe ghicite, un nume vietăţii ăleia. Un nume urât. Gollum, te pomeneşti?
— Da, şi mă tem de asta de câtăva vreme încoace, spuse Frodo. Adică din noaptea de pe flet. Am bănuiala că-şi făcea veacul în Moria şi că acolo ne-a luat urma; dar trăgeam nădejde că popasul nostru în Lorien o să-l facă să ne-o piardă. Înseamnă că fiinţa asta nesuferită a stat pitită în pădurile din apropierea Pârâului Argintului, pândindu-ne plecarea.
— Cam aşa socotesc şi eu că s-a întâmplat, îi dădu dreptate Sam. Ar trebui să fim mai cu băgare de seamă, să nu ne pomenim cu niscaiva degete ticăloase că ni se înfig în gât într-una din nopţile astea, dacă apucăm să ne trezim şi să simţim ceva. Tocmai aici voiam s-ajung. N-are rost să-l tulburăm pe Pas Mare în seara asta, sau pe ceilalţi. Fac eu de strajă. Mâine pot să dorm, tot sunt doar de umplutură, ca să zic aşa, în barcă.
— Poate zici tu aşa, dar eu spun „umplutură cu ochi”. Bine, stai de strajă; dar numai dacă-mi făgăduieşti că mă trezeşti înainte de ivirea zorilor, dacă nu cumva se întâmplă ceva până atunci.
Nu trecuse mult de miezul nopţii când, scuturat de Sam, Frodo se trezi dintr-un somn greu şi fără vise.
— Să-mi fie iertat că vă trezesc, şopti Sam, da’ aşa mi-aţi zis să fac. Nu că ar fi ceva de spus, sau, mă rog, n-ar fi multe. Mi s-a năzărit mai adineauri că aud ceva ca un pleoscăit şi un adulmecat; da’ sunete din astea ciudate tot auzi noaptea în apropierea unui râu.
Sam se întinse pe locul lui, iar Frodo se ridică în capul oaselor, învelit în pături şi luptându-se cu somnul. Minutele sau orele treceau încet, şi nimic nu se întâmplă. Tocmai voia să se lase prada ispitei de a dormi mai departe, când o formă întunecată, abia vizibilă, se apropie plutind de una dintre bărcile legate la mal. Desluşi vag o mână lungă, albicioasă, care ţâşni din apă şi se prinse de copastie; doi ochi palizi, ca două felinare, luciră reci când se uitară în barcă, apoi se înălţară şi se aţintiră asupra lui Frodo, pe ostrov. Erau la o depărtare de trei, cel mult patru paşi; Frodo auzi sâsâitul stins al respiraţiei ţinute. Se ridică în picioare şi trase sabia din teacă, privind drept spre ochii aceia: dar în clipa următoare lumina lor se stinse. Se auzi un alt sâsâit, un plescăit şi, cât ai clipi, forma întunecată care semăna cu un buştean dispăru în noapte, pe râu la vale. Aragorn se mişcă în somn, se răsuci pe o parte, iar apoi se sculă în capul oaselor.
— Ce-i? întrebă el şoptit, sărind în sus şi venind lângă Frodo. Am simţit ceva în somn. De ce-ai scos sabia?
— Gollum, răspunse Frodo. Sau cel puţin aşa cred.
— Aha! Care va să zică l-ai descoperit şi tu pe micul nostru pungaş? S-a ţinut după noi tot drumul din Moria şi până la Râul Nimrodel. Şi de când călătorim în bărci, s-a agăţat de un buştean şi vâsleşte cu mâinile şi cu picioarele. Am încercat să-l prind o dată sau de două ori, în timpul nopţii; dar e mai viclean decât o vulpe şi alunecos ca un ţipar. Am tot aşteptat să-l biruie călătoria asta pe apă, dar se vede treaba că e un lopătar neîntrecut.
Va trebui să încercăm să înaintăm mai repede mâine. Culcă-te acum, stau eu de strajă până în zori. Tare mi-aş mai dori să pot pune mâna pe ticălosul ăla. Ar putea să ne fie de folos. Dar dacă nu reuşesc, va trebui să încercăm să ne pierdem cumva urma. E o fiinţă periculoasă. Nu că ne-ar omorî el cu mâna lui, ci ar pune pe urmele noastre un duşman aflat prin preajmă.
Noaptea trecu fără ca Gollum să-şi mai arate umbra măcar. În zilele care au urmat, însoţitorii Inelului au stat cu ochii în patru, dar nu l-au mai văzut pe Gollum până la capătul călătoriei. Dacă încă se ţinea după ei, o făcea cu băgare de seamă şi vicleşug. La rugămintea lui Aragorn, vâsleau cu toţii îndelung, încât malurile alunecau repede prin dreptul lor. Dar abia dacă apucau să vadă ceva din meleagul pe care-l străbăteau, căci mai mult călătoreau noaptea şi în zori, odihnindu-se ziua şi ascunzându-se atât cât le îngăduiau locurile. Astfel a trecut timpul fără să se întâmple nimic, până în ziua a şaptea.
Vremea era tot cenuşie şi înnourată, vântul bătea de la răsărit, dar când seara se preschimbă în noapte, cerul se limpezi la apus şi ochiuri de lumină palidă, galbenă şi verzuie, se deschiseră sub marile maluri de nori. Acolo se zări muchia albă a Lunii Noi, scăpărând în lacuri îndepărtate. Sam se uită la ea şi încruntă din sprâncene. A doua zi, peisajul de pe ambele ţărmuri începu să se schimbe cu repeziciune. Malurile erau tot mai înalte şi pietroase.
Curând traversau un ţinut deluros şi stâncos, iar râul era străjuit de-o parte şi de alta de povârnişuri abrupte, îngropate în desişuri de nepătruns, de mărăciniş şi porumbari, printre care se încâlceau rugi şi plante târâtoare. În spatele lor se zăreau stânci puţin înalte şi fărâmicioase şi hornuri de piatră cenuşie, mâncată de vreme şi înnegrită din loc în loc de muşchi; iar dincolo de acestea se înălţau coame încoronate de brazi chirciţi de vânturi. Călătorii se apropiau de ţinutul deluros şi cenuşiu Emyn Muil, hotarul sudic al Ţării Pustietăţii.
Era multă vânzoleala de păsări în jurul stâncilor şi al hornurilor de piatră şi stoluri întregi care se rotiseră toată ziua aceea în văzduh, desenându-se negre pe cerul palid. Cât au făcut popas, Aragorn le-a urmărit bănuitor, întrebându-se dacă nu cumva la mijloc era mâna ticăloasă a lui Gollum şi acum vestea despre călătoria lor se răspândea în întreg ţinutul. Mai târziu, când soarele cobora spre asfinţit, iar însoţitorii Inelului se urneau din culcuşuri şi se pregăteau de plecare, Aragorn desluşi un punct negru în lumina care se stingea. O pasăre foarte mare, sus de tot şi în depărtare, care ba se rotea, ba zbura încet spre sud.