— Ce-i aia, Legolas? întrebă el, arătând spre cerul nordic. E un vultur, aşa cum cred eu?
— Da, un vultur, un vultur pornit la vânătoare. Mă-ntreb ce semn o fi ăsta. Zboară departe de munţi.
— Nu pornim până nu se-ntunecă de tot, hotărî Aragorn.
Era a opta noapte a călătoriei lor. Liniştită, fără vânt; vântul cenuşiu de la răsărit se potolise. Secera subţire a Lunii se scufunda devreme în apusul palid, dar cerul era senin deasupra, şi cu toate că departe în sud se vedeau vălătuci mari de nori care încă păstrau ceva din lumina ştearsă a amurgului, pe bolta vestică stelele străluceau cu putere.
— La drum! dădu Aragorn semnalul. Mai încercăm o călătorie pe timp de noapte. Ne apropiem de nişte meandre ale Râului pe care nu le cunosc bine; n-am străbătut niciodată părţile astea pe apă, adică de unde ne aflăm acum şi până la volburile Sarn Gebir. Dar, dacă am socotit bine, ne mai despart multe mile de locul acela. Însă şi până acolo sunt destule primejdii: stănci, ostroave pietroase în mijlocul râului. Să fim cu ochii în patru şi să nu ne grăbim la vâslit.
Aflat în barca din faţa, lui Sam i se ceruse să stea de strajă. Şedea aplecat în faţă şi scruta întunericul. Noaptea devenea tot mai neagră, dar stelele pe cer erau neobişnuit de strălucitoare, iar suprafaţa Râului scăpăra. Se apropia de miezul nopţii; călătorii se lăsară o vreme purtaţi de curent, fără să folosească vâslele, când deodată Sam scoase un strigăt. În faţa lor, la câţiva paşi numai, zări nişte forme întunecate. Apăreau din apă; se auzea şi vuietul unui repeziş. Un curent mai iute îi trăgea spre stânga, spre ţărmul răsăritean, unde firul apei era curat. Lăsându-se duşi fără voia lor, călătorii văzură, acum de foarte aproape, spuma palidă a Râului ce biciuia stâncile ascuţite, împinse adânc în albia râului, ca o creastă de dinţi. Bărcile se strânseră una în alta.
— Hei, Aragorn! strigă Boromir când barcă lui se izbi de cea din faţă. E o nebunie curată! Nu ne putem arunca în vâltori în timpul nopţii! Nici o barcă nu iese întreagă din Sarn Gebir, fie că-i zi sau noapte.
— Înapoi, înapoi! strigă Aragorn la rândul său. Întoarceţi! Întoarceţi dacă puteţi!
Îşi scufundă vâsla în apă, încercând să frâneze barca şi s-o răsucească.
— Am pierdut socoteala, îi spuse el lui Frodo. Nu mi-am dat seama că am ajuns atât de departe. Anduinul curge mai iute decât mi-am închipuit. Înseamnă că Sarn Gebir se află în apropiere.
Cu mare efort izbutiră să stăpânească bărcile şi să le întoarcă din drum; dar le era greu să înainteze împotriva curentului, căci tot timpul erau împinşi spre ţărmul răsăritean, care se înălţa negru şi rău prevestitor în noapte.
— Toţi la vâsle! strigă Boromir. Vâsliţi! Sau o să fim împinşi spre bancurile de nisip!
Nici nu termină de vorbit, că Frodo simţi sub picioare cum burta bărcii se frecă de pietre.
În acea clipă se auzi pocnetul corzilor de arcuri: mai multe săgeţi şuierară în jurul lor şi unele căzură între ei. Una îl izbi pe Frodo între umeri, făcându-l să se arunce pe burtă cu un strigăt şi să scape vâsla din mână; dar săgeata căzu cu vârful îndoit din pricina cămăşii de zale de sub haină. Altă săgeată străbătu gluga lui Aragorn; o a treia se înfipse în copastia celei de-a două bărci, aproape de mâna lui Merry. Lui Sam i se păru că desluşeşte câteva siluete negre ce alergau în sus şi-n jos pe bancurile de prundiş de sub malul răsăritean. Parcă erau la o aruncătura de băţ de bărci.
—
— Orci! ţipă Gimli.
— Mâna lui Gollum, să fiu al naibii, i se adresă Sam lui Frodo. Şi-au şi ales locul. Parcă anume ne împinge râul drept în braţele lor.
Se aplecară toţi în faţă, trăgând cu putere de vâsle: chiar şi Sam luă una şi începu să vâslească. În fiece clipă se aşteptau să simtă muşcătura săgeţilor cu pene negre. Multe şuierau peste capetele lor sau loveau apa din jur; dar nici una nu-i mai atinse. Era întuneric, însă nu destul pentru ochii orcilor care puteau vedea şi noaptea, iar în strălucirea stelelor cu siguranţă că erau o ţintă suficient de bună pentru duşmanii lor perfizi, dacă nu cumva mantiile cenuşii din Lorien şi lemnul cenuşiu din care erau construite bărcile elfilor păcăleau socotelile criminale ale orcilor din Mordor.
Cu fiecare lovitură de vâslă urcau tot mai mult împotriva curentului. În bezna aceea aproape că nici nu-şi dădeau seama că se mişcau; dar, încet-încet, tulburarea apelor se domoli şi umbra malului răsăritean pieri din nou în noapte. Într-un târziu, din câte li se păru lor, ajunseră din nou în mijlocul râului, ceva mai sus de colţii stâncoşi. Apoi, întorcând bărcile pe jumătate, vâsliră cu toată puterea de care erau în stare spre malul vestic. Se opriră sub tufărişul care atârna deasupra apei, ca să-şi tragă sufletul.
Legolas puse vâsla lui în barcă şi îşi lua arcul pe care-l primise în Lorien. Sări pe mal şi urcă ceva mai mult. Punând o săgeată şi încordând arcul, se răsuci şi scrută întunericul, până pe malul celălalt al Râului. De dincolo se auzeau ţipete ascuţite, dar de văzut nu se vedea nimic.
Frodo se uita în sus la elful înalt, aşa cum stătea el acolo, sfredelind întunericul în căutarea unei ţinte. Capul lui era ca o pată neagră încoronată cu stele albe şi limpezi, ce scăpărau în vâltorile negre ale cerului din spatele lui. Numai că dinspre miazăzi se ridicau şi se apropiau norii cei mari, trimiţându-şi solii întunecoşi pe cerul înstelat. O spaimă teribilă îi cuprinse dintr-o dată pe însoţitorii Inelului.
— Elbereth Gilthoniel! suspină Legolas, ridicându-şi privirile.
În aceeaşi clipă, o formă întunecată, ca un nor şi totuşi fără să fie nor, căci se mişca mult prea repede, se desprinse din negureala de la miazăzi şi se apropie de însoţitorii Inelului, ascunzând vederii lor orice urmă de lumină. Curând avea să apară o creatură înaripată uriaşă, mai neagră decât tăciunii noaptea. Glasuri fioroase se înălţară de pe malul celălalt spre a o întâmpina. Frodo se simţi dintr-o dată ca străbătut de un fior rece, care i se încleşta în jurul inimii; era un frig de moarte, precum amintirea unei răni vechi, rămasă în umăr. Se ghemui pe fundul bărcii, ca pentru a se ascunde.
Deodată, marele arc din Lorien zbârnâi. Cu un şuier ascuţit, săgeata porni din coarda elfică. Frodo se uită în sus. Aproape deasupra lui forma înaripata se trase în lături. Izbucni un ţipăt frânt, croncănit, ce se rostogoli din înaltul văzduhului, pierind în întunericul ţărmului răsăritean. Cerul era din nou limpede. De departe se auzea vacarmul stârnit de multe voci care blestemau şi se văicareau în întuneric, apoi se lăsă tăcerea. În acea noapte nici suliţă, nici strigăt nu se mai abătu asupra lor dinspre soare-răsare.
După o vreme, Aragorn conduse bărcile înapoi pe râu în sus. Îşi desluşeau drumul ţinându-se pe lângă mal, până găsiră un golfuleţ puţin adânc. Câţiva copăcei creşteau chiar pe mal, iar în spatele lor se înălţa un perete abrupt şi stâncos. Aici hotărâră să se oprească şi să aştepte zorii: era zadarnică orice încercare de a-şi continua călătoria pe timp de noapte. Nu făcură tabără şi nu aprinseră foc, ci rămaseră ghemuiţi în bărcile legate la mal una lângă alta.