— De când mişună orcii pe malul răsăritean, rareori mi-a fost dat să văd vreo barcă venind de la Miazănoapte, spuse Boromir. Dacă vă continuaţi drumul, primejdia va creşte la fiecare pas, chiar de veţi găsi o cale de trecere.
— Toate drumurile spre miazăzi sunt presărate cu primejdii, răspunse Aragorn. Aşteptaţi-ne o zi. Dacă nu ne întoarcem la capătul zilei, veţi şti că într-adevăr ni s-a întâmplat ceva rău. Atunci vă veţi alege alt conducător şi-l veţi urma cum veţi putea mai bine.
Cu inima grea, Frodo îi urmări pe Aragorn şi Legolas urcând malul râpos şi pierind în ceaţă; dar temerile sale se dovediră fără temei. Căci abia trecuseră două sau trei ore, abia dacă se făcuse amiază, când siluetele ca nişte umbre ale celor doi porniţi în cercetare se iviră dintre neguri.
— Toate-s bune, anunţă Aragorn, coborând malul. O potecă duce la un loc de acostare ce încă poate fi folosit. Nu e mult de mers. Vâltorile încep cam la o jumătate de milă mai jos de noi şi nu se întind mai mult de o milă. Şi apoi mai e puţin şi apele devin iarăşi liniştite şi limpezi, chiar de curg repede. Cea mai grea treabă care ne aşteaptă e să ducem bărcile şi bagajele până la calea de trecere. De găsit am găsit-o, doar că e cam departe de apă şi trece chiar pe la poala unui perete de stâncă, cam la trei sute de metri de la ţărm. N-am găsit locul de acostare de la miazănoapte. Dacă mai există, înseamnă că am trecut pe lângă el ieri noapte. Chiar şi dacă-l căutăm acum pe râu în sus, s-ar putea să nu-l vedem din pricina ceţii. Mă tem că va trebui să părăsim Râul şi să pornim din acest loc spre calea de trecere, aşa cum vom putea.
— N-ar fi uşor nici dacă am fi cu toţii oameni, zise Boromir.
— Deh, oricum am fi, trebuie să încercăm, spuse Aragorn.
— Şi aşa o să şi facem, întări Gimli. Picioarele oamenilor se împotmolesc la drum greu, jupâne Boromir, dar gnomul nu pregetă, fie ea povara şi de douăzeci de ori mai grea decât trupul.
Treaba se dovedi cu adevărat peste poate de grea, dar până la urmă o scoaseră la capăt. Descărcaseră bagajele şi le stivuiseră pe o palmă de pământ neted din partea de sus a malului. Apoi trăseseră bărcile din apă şi le urcaseră şi pe ele până sus. Erau mult mai uşoare decât îşi închipuiseră. Din ce soi anume de copac dintre cei care creşteau în ţara elfilor fuseseră făcute nici măcar Legolas n-avea habar; o esenţă tare şi ciudat de uşoară totodată. Merry şi Pippin şi-au putut urca singuri barca. Cu toate acestea, a fost nevoie de forţele celor doi oameni pentru a le ridica şi târî peste bucata de pământ pe care trebuiau acum să o traverseze cu toţii. Căci urca în pantă, un grohotiş de bolovani mari, calcaroşi, cu multe hârtoape ascunse şi înconjurate de buruieni şi tufăriş; desişuri de muri şi adâncimi râpoase; ici şi colo, mocirle în care apele picurau dinspre terasele aflate la oarece depărtare de rău.
Boromir şi Aragorn duseră bărcile una câte una, iar ceilalţi se spetiră şi se târâră după ei cu bagajele. Într-un târziu, totul fu mutat şi îngrămădit pe calea aceea de traversare. Apoi, fără alte piedici decât niscaiva tufe de mărăcini răşchirate şi pietre rostogolite până-n drum, înaintară cu toţii împreună. Perdelele de ceaţă stăteau încă agăţate de pereţii de stâncă, iar la stânga lor pâcla ascundea suprafaţa Râului: îl auzeau vâjâind şi bolborosind înspumat peste pragurile ascuţite şi colţii stâncoşi ai bulboanelor Sarn Gebir, dar de văzut nu-l vedeau. De două ori făcură acest drum, înainte ca totul să fie adus în siguranţa la locul de acostare dinspre miazăzi.
În acel punct, calea de traversare cotea încă o dată spre albia râului, coborând în pantă uşoară spre malul îngust al unui mic ochi de apă. Părea să fi fost scobit în albie, nu de mâna cuiva, ci de apa care cobora în vârtejuri din Sarn Gebir şi se lovea de un mic zăgaz de piatră ce înainta puţin spre mijlocul albiei. Dincolo de acest punct, ţărmul se înălţa abrupt într-un stei cenuşiu şi nu mai exista nici o potecă de-a lungul malului.
După-amiaza cea scurtă trecuse de-acum, un amurg înnourat şi ceţos cobora peste ei. Stăteau pe mal, ascultând vuietul şi foşnetul Bulboanelor ascunse în ceaţă; erau cu toţii obosiţi şi somnoroşi, inimile le erau la fel de întunecate ca şi ziua care se sfârşea.
— Vasăzică, am ajuns, şi aici trebuie să ne petrecem încă o noapte, spuse Boromir. Avem nevoie de somn, şi chiar dacă Aragorn şi-a făcut socoteala să treacă prin Porţile Argonath în noaptea asta, suntem prea frânţi de oboseală cu toţii — în afară de voinicul nostru gnom, de bună seamă.
Gimli nu răspunse, ci doar dădu din cap.
— Să ne odihnim acum cât putem de mult, îi sfătui Aragorn. De mâine călătorim din nou ziua. Dacă vremea nu ne joacă iarăşi un renghi, ca să se schimbe după cum pofteşte, poate că avem noroc să ne strecurăm nevăzuţi de ochii pânditori de pe malul răsăritean. Dar în noaptea asta trebuie să facem de strajă cu rânduclass="underline" trei ore de somn şi una de strajă.
Nu se întâmplă nimic în noaptea aceea, în afară de o ploicică scurtă, puţin înainte de ivirea zorilor. De cum se lumină bine de ziuă, porniră. Ceaţa se subţia. Se ţineau cât mai aproape de malul vestic; desluşeau contururile palide ale steiurilor de stâncă ridicându-se tot mai înalte, pereţi întunecaţi cu poalele înfipte în torentele repezi. Către mijlocul dimineţii, norii coborâră mult şi începu să plouă cu găleata. Călătorii acoperiră bărcile cu învelitoarele de piele, pentru ca să nu se umple de apă, şi îşi continuară drumul; nu puteau vedea aproape nimic înaintea sau în jurul lor prin perdelele dese de apă.
Ploaia însă nu dură mult. Treptat, cerul de deasupra se lumină şi dintr-o dată norii se sparseră iar marginile lor zdrenţuite se târâră spre nord, în susul Râului. Pâcla şi ceaţa se risipiseră. În faţa călătorilor se deschidea un defileu larg, cu pereţii cenuşii, stâncoşi, de care stăteau agăţaţi, pe praguri pietroase şi în fisuri înguste, câţiva copăcei răsuciţi. Valea se îngustă şi Râul curgea mai repede. Erau duşi de el fără speranţă să se poată opri sau întoarce, orice ar fi întâlnit în faţă. Deasupra lor se întindea o fâşie de cer albastru-spălăcit, iar în jur Râul cufundat în umbrele întunecate; în faţă, negre, acoperind soarele, înălţimile Emyn Muil, printre care nu se zărea nici o trecere.
Frodo, care privea în faţă, văzu în depărtare două stânci mari: ca două turnuri sau doi pilaştri de piatră. Înalte, drepte, ameninţătoare, de o parte şi de alta a Râului. Între ele se zărea o strungă îngustă, spre care Râul îndrepta bărcile.
— Priviţi la Argonath, Pilaştrii Regilor! strigă Aragorn. Curând vom trece printre ei. Ţineţi bărcile în linie dreaptă şi cât mai departe una de cealaltă! Ţineţi-vă pe mijlocul râului!
Pe măsură ce se apropia de ei, Frodo avea impresia că pilaştrii aceia de stâncă se ridicau în calea lor ca nişte adevărate turnuri. Păreau gigantice, apariţii urieşeşti, cenuşii-tăcute, dar ameninţătoare. Apoi văzu că forma lor era cioplită anume: măiestria şi forţa celor din vechime le modelaseră, şi cu toate ploile şi dogoarea soarelui din atâţia ani fără şir, îşi păstraseră liniile viguroase ce le fuseseră date de la început. Pe două piedestaluri uriaşe, zidite în albia adâncă, se aflau doi regi de piatră, la fel de mari: cu ochi înceţoşaţi şi sprâncene pline de crăpături, ei priveau încruntaţi spre miazănoapte. Mâna stângă a fiecăruia era ridicată cu palma întoarsă spre râu, în semn de prevenire: în mâna dreaptă a fiecăruia se afla o secure, iar pe capul fiecăruia era aşezat un coif şi o coroană măcinate de vreme. Încă dădeau impresia de putere şi măreţie din vechime, gardieni tăcuţi ai unui regat de mult pierit. Frodo se simţi cuprins de smerenie şi teamă şi se chirci pe fundul bărcii, închizând ochii şi nemaiîndrăznind să se uite în sus când barca se apropie de ei. Chiar şi Boromir îşi ţinu capul plecat, iar bărcile trecură săltate şi învârtite de valuri ca nişte frunze plăpânde şi uşoare, pe sub umbra dăinuitoare a santinelelor din Numenor. Şi astfel intrară în abisul întunecat al Porţilor.