Drepte se ridicau stâncile înspăimântătoare, spre înălţimi nebănuite, de o parte şi de alta. Undeva departe se zărea cerul. Apele negre mugeau şi urlau, iar pe deasupra lor ţipa vântul. Stând îngenuncheat, Frodo îl auzi în faţa lui pe Sam murmurând şi gemând
— Ce loc! Ce loc îngrozitor! Numai să ies din barca asta şi jur să nu-mi mai ud în veci degetele nici măcar într-o băltoacă, darămite într-un râu!
— N-aveţi teamă! se auzi o voce ciudată în spatele lor.
Frodo se răsuci şi îl văzu pe Pas Mare; şi totuşi, parcă nu era el, căci Pribeagul bătut de vânturi şi de ploi nu mai era acolo. La pupa stătea Aragorn, fiul al lui Arathorn, mândru, falnic, vâslind şi cârmind cu pricepere; gluga îi era dată pe spate, părul lui negru flutura în vânt, ochii îi scăpărau luminoşi: un rege ce se întorcea acasă din surghiun.
— N-aveţi teamă! spuse el. De mult îmi doream să-mi încânt privirile cu formele lui Isildur şi Anarion, strămoşii mei din străvechime. Sub umbra lor, Elessar, cel ce are Piatra Elfilor şi este fiu al lui Arathorn, din Casa lui Valandil, fiul al lui Isildur, moştenitor al lui Elendil, nu are de ce se teme.
Apoi lumina din ochi i se stinse, iar el murmură doar pentru sine:
— Ce n-aş da să fie Gandalf aici. Cât tânjeşte inima mea după Minas Anor şi după zidurile oraşului meu. Dar încotro s-o apuc acum?
Defileul era larg şi umbros, străbătut de rafalele vântului, de vuietul apei, de ecoul ce se izbea de pietre. O cotea întrucâtva spre apus, încât, la început, totul păru negru înaintea lor; dar curând Frodo zări în faţă despicătura de lumină, înaltă şi tot mai largă. Se apropia cu repeziciune şi curând bărcile ţâşniră prin ea în plină zi.
Soarele, trecut de mult de crucea amiezii, lucea pe un cer vântos. Apele îngrădite până atunci se revărsau într-un lac lung, oval, Nen Hithoel pe nume, împrejmuit de dealuri râpoase şi cenuşii, cu povârnişurile împădurite, dar cu creste golaşe, lucind în lumina soarelui. La capătul cel mai sudic se înălţau trei piscuri. Cel din mijloc stătea oarecum mai în faţă decât celelalte, despărţit de ele, o insulă între ape, înconjurată de braţele scânteind palid ale Râului. Vântul aducea cu sine un zgomot tumultuos, îndepărtat şi totuşi adânc, la fel ca rostogolirea unui tunet în zare.
— Priviţi la Toi Brandir! strigă Aragorn, arătând spre piscul cel înalt dinspre sud. La stânga se află Amon Lhaw, la dreapta Amon Hen. Munţii Auzului şi ai Văzului. În zilele regilor cei mari, pe ele se găseau jilţuri înalte de unde se făcea de strajă. Dar se spune că picior de fiară sau de om n-a atins vreodată muntele Toi Brandir. Înainte de-a se pogorî întunericul nopţii, vom ajunge la ei. Aud chemarea vocilor fără număr ale cascadei Rauros.
Că să se odihnească, se lăsară duşi spre miazăzi de curentul ce-şi continua curgerea prin mijlocul lacului. Mâncară în pripă, iar apoi trecură iar la vâsle, grăbindu-şi înaintarea. Clinele dealurilor vestice intrară în umbră; soarele deveni rotund şi roşu. Ici şi colo răsărea câte o stea înceţoşată. Cele trei piscuri se desenau tot mai nedesluşit în faţa lor, pierzându-şi contururile în lumina amurgului. Rauros răsuna de vuiet mare. Noaptea prinsese să se lase peste ape atunci când călătorii ajunseră în sfârşit sub umbra munţilor.
A zecea zi a călătoriei lor se încheiase. Ţara Pustietăţii rămăsese în urmă. De-acum nu puteau merge mai departe fără să aleagă între drumul spre răsărit şi drumul spre apus. Ultima parte a Căutării le stătea înainte.
X
Frăţia se destramă
Aragorn îi duse pe braţul drept al Râului. Pe malul apusean, la umbra lui Toi Brandir, o pajişte verde cobora până la apa de la poalele lui Amon Hen. Dincolo de ea se găseau primele cline blânde ale muntelui, pe care creşteau copaci; şi mai mulţi copaci creşteau spre vest, de-a lungul malurilor şerpuite ale lacului. Un izvor cobora de sus şi hrănea iarba.
— Aici ne vom odihni la noapte, spuse Aragorn. Aceasta e pajiştea Parth Galen: un loc minunat în zilele de vară de demult. Poate că avem noroc ca nici un rău să nu-şi fi făcut încă sălaşul aici.
Traseră bărcile pe malul înierbat şi lângă ele îşi aşezară tabăra. Hotărâră să facă de strajă, chiar dacă nu zăreau urma şi nu auzeau sunet de vrăjmaş. Dacă Gollum îi urmărise cumva până aici, reuşise să rămână nevăzut şi neauzit. Şi totuşi, pe măsură ce orele nopţii treceau, Aragorn devenea tot mai neliniştit în somn, răsucindu-se de pe-o parte pe alta şi trezindu-se adeseori. Imediat după miezul nopţii se sculă de-a binelea şi se apropie de Frodo, căruia îi venise rândul să facă de strajă.
— De ce te-ai trezit? întrebă Frodo. Doar nu-i rândul tău.
— Nu ştiu, dar o umbră şi o ameninţare au început să-mi cotropească visul. Ar fi bine să scoţi spada din teacă.
— De ce? nu pricepu Frodo. Sunt duşmani prin preajmă?
— Să vedem cum arată Sting, răspunse Aragorn.
Atunci Frodo trase spada elfică din teacă. Spre disperarea lui, tăişurile luceau stins în noapte.
— Orci! spuse el. Nu foarte aproape, şi totuşi destul de aproape, aşa se pare.
— M-am temut de asta, murmură Aragorn. Dar poate că nu sunt de partea asta a Râului. Lumina lui Sting e palidă, şi s-ar putea să nu fie semn de altceva decât de iscoade din Mordor ce mişună pe povârnişurile lui Amon Lhaw. N-am auzit nicicând de orci pe Amon Hen. Dar cine mai ştie câte se pot întâmpla în zilele astea nefaste, acum când Minas Tirith nu mai străjuieşte valea Anduinului. Mâine va trebui să mergem cu băgare de seamă.
Ziua se născu sub semnul focului. Spre răsărit, la orizont, se zăreau dungi negre de nori precum fumul unor mari incendii. Soarele ce se ivea îi lumina de dedesubt cu flăcări de un roşu mohorât; dar curând urcă deasupra lor, pe un cer senin. Creştetul lui Toi Brandir era pudrat cu aur. Frodo se uită spre est, la insula cea înaltă. Laturile ei ţâşneau prăpăstioase direct din apă. Sus de tot, deasupra steiurilor, se zăreau pante abrupte pe care creşteau copaci, unul deasupra celuilalt; şi mai sus de aceştia, pereţi cenuşii de piatră, cu neputinţă de urcat, încoronaţi cu un tanc uriaş de stâncă. Multe păsări se roteau în jurul lui, dar alt semn de fiinţă vie nu se zărea.
După ce isprăviră de mâncat, Aragorn îi chemă pe toţi în jurul său.
— A sosit în sfârşit ziua, spuse el, ziua alegerii, pe care atât am amânat-o până acum. Ce se va alege de noi, însoţitorii Inelului, după ce-am călătorit atât de departe în frăţietate? S-o apucăm spre apus, împreună cu Boromir şi să intrăm în războaiele din Gondor? Sau s-o luăm spre răsărit, unde ne aşteaptă Teama şi Umbra? Sau rupem frăţia şi o apucăm fiecare încotro doreşte? Orice am face, trebuie s-o facem cât mai repede. Multă vreme nu putem zăbovi aici. Duşmanul se află pe ţărmul de răsărit, ştim asta; dar tare mi-e teamă că orcii au ajuns de-acum pe malul ăstalalt.
Urmă o tăcere lungă, în care nimeni nu vorbi şi nu făcu vreo mişcare.
— Ei, Frodo, spuse Aragorn într-un târziu. Mă tem că greul cade pe umerii tăi. Tu eşti Purtătorul desemnat de Sfat. Drumul tău tu singur ţi-l poţi alege. În această privinţă nu-ţi pot da nici un sfat. Nu sunt Gandalf, şi cu toate că am încercat să-i ţin locul, nu ştiu ce gând avea sau ce speranţă nutrea pentru acest ceas anume, nici măcar dacă avea sau nutrea aşa ceva. Însă îmi vine să cred că, dacă ar fi acum aici, alegerea tot a ta ar fi, Frodo. Asta ţi-e soarta.