Doar vezi şi tu că aşa stau lucrurile, prietene, se răsuci el brusc spre Frodo. Spui că ţi-e teamă. Dacă e adevărat ce spui, atunci cel cu mai mult curaj decât tine ar trebui să te ierte. Dar oare nu bunul tău simţ e cel care se revoltă?
— Nu. Mi-e frică, spuse Frodo, frică. Dar mă bucur că te-am auzit vorbind pe şleau. Mintea mi-e mai limpede acum.
— Deci vii cu noi în Minas Tirith? strigă Boromir. Ochii îi luceau, faţa îi era lacomă.
— M-ai înţeles greşit.
— Dar vei veni, măcar o vreme? nu se lăsă Boromir. Oraşul meu nu e departe; iar până în Mordor e doar puţin mai mult de mers decât de-aici până la noi. Am petrecut multă vreme în pustietate, ai nevoie şi tu să afli veşti despre ce pune la cale Duşmanul, înainte să faci următoarea mişcare. Vino cu mine, Frodo. Ai nevoie de odihnă ca să te aventurezi mai departe, dacă altfel nu se poate.
Îşi puse o mână pe umărul lui Frodo într-un gest foarte prietenesc, dar Frodo îi simţi mâna tremurând de o tulburare cu greu reţinută. Se dădu la o parte şi-i aruncă o privire neliniştită omului înalt, aproape de două ori mai înalt decât el şi de mult mai multe ori mai voinic.
— De ce eşti atât de duşmănos? îl întrebă Boromir. Eu sunt un om adevărat, nu-s nici hoţ, nici poteră. Am nevoie de Inelul tău: acum ştii acest lucru; dar îţi dau cuvântul meu de onoare că nu doresc să-l păstrez. Nu vrei măcar să mă laşi să-mi încerc planul? împrumută-mi Inelul.
— Nu! Nu! strigă Frodo. Sfatul mi l-a dat mie să-l port.
— Doar din propria noastră neghiobie ne va învinge Duşmanul! explodă Boromir. Ah, cum mă poate înfuria! Neghiobule! Neghiob îndărătnic! Te duci de bunăvoie spre moarte şi ne ruinezi cauza. Dacă există vreun muritor care are dreptul să ceară Inelul, aceia sunt oamenii din Niimenor şi nu piticuţii. Al tău e doar dintr-o nefericită întâmplare. Ar fi putut fi al meu. Ar trebui să fie al meu. Dă-mi-l.
Frodo nu răspunse, ci se depărtă de el, până ce piatra cea mare şi netedă ajunse între ei.
— Haide, haide, prietene, îl luă Boromir cu binişorul. De ce să nu scapi de el? De ce să nu te eliberezi de îndoieli şi spaimă? Poţi să dai vina pe mine, dacă vrei. Poţi să spui că am fost prea puternic şi l-am luat cu forţa. Căci sunt prea puternic pentru tine, piticuţule, strigă el şi pe neaşteptate sări peste piatră, prăvălindu-se peste Frodo.
Faţa lui frumoasă şi plăcută era schimonosită hidos; ochii îi scăpărară de patimă şi ură.
Frodo se feri în laturi şi puse iar piatra între ei. Nu putea face decât un singur lucru: tremurând tot, scoase lanţul cu Inelul de sub tunică şi-şi strecură iute Inelul pe deget, tocmai în clipa în care Boromir se aruncase iarăşi asupra lui. Omului i se opri respiraţia în piept, se holbă o clipă ca trăsnit, iar apoi începu să alerge înnebunit încoace şi-ncolo, căutând printre pietre şi copaci.
— Ah, şarlatan mizerabil! strigă el. Numa’ să pun mâna pe tine! Acum înţeleg ce unelteşti. Vei duce Inelul la Sauron şi ne vei vinde pe toţi. Atât ai aşteptat, să ne poţi părăsi la ananghie.
Blestemat să fii cu toate jumătăţile astea de fiinţe ca tine. Moartea şi întunericul să vă mănânce!
În aceeaşi clipă îşi prinse piciorul sub o piatră şi căzu cât era de lung, cu faţa la pământ. Câteva clipe rămase nemişcat, de parcă blestemul se întorsese asupra lui; şi în clipa următoare începu să plângă.
Se ridică, îşi trecu mâna peste ochi, îşi şterse lacrimile.
— Ce-am spus? strigă el. Ce-am făcut? Frodo, Frodo! îl chemă el. Întoarce-te! Am fost cuprins de nebunie, dar mi-a trecut, întoarce-te!
Nu primi nici un răspuns. Frodo nici măcar nu-i auzea strigătele. Era de-acum departe, fugea mâncând pământul şi orbeşte pe potecă în sus, spre vârful muntelui. Era cutremurat de groază şi durere, neputând să-şi scoată din minte faţa aceea cuprinsă de nebunie şi fioroasă a lui Boromir şi ochii lui arzători.
Curând, ajunse de unul singur în vârful lui Amon Hen şi acolo se opri, abia trăgându-şi sufletul. Ca prin ceaţă, zări un cerc larg şi neted, pavat cu dale uriaşe şi înconjurat de un parapet pe jumătate ruinat; iar în mijloc, cocoţat pe patru stâlpi sculptaţi, un jilţ măreţ, până la care ducea un şir lung de trepte. Le urcă şi se aşeză pe jilţul străvechi, simţindu-se ca un copil pierdut ce se cocoţase pe tronul unor regi ai munţilor.
La început nu zări mare lucru. I se părea a se afla într-o ţară de ceţuri, în care nu existau decât umbre; se găsea sub puterea Inelului. Apoi, ici şi colo, ceaţa prinse a se sparge şi în faţa ochilor lui apărură multe imagini ale închipuirii, mici şi desluşite, ca şi cum le-ar fi avut sub privirile lui pe o masă, şi cu toate acestea îndepărtate. Sunete nu erau, doar imagini luminoase şi pline de viaţă. S-ar fi zis că lumea se făcuse mică, mică de tot, şi căzuse în muţenie. Frodo şedea pe Jilţul Văzului, în vârful lui Amon Hen, Muntele Ochiului Oamenilor din Numenor. Spre Răsărit privi şi văzu pământuri necuprinse în hărţi, câmpii fără nume şi păduri necunoscute. Spre Miazănoapte privi şi Marele Râu se desfăşura ca o panglică sub el, iar Munţii Ceţoşi se zăreau mici şi ţepoşi, ca nişte măsele stricate. Spre Apus privi şi văzu imaşurile întinse din Rohan; şi Orthanc, Steiul Isengard, ca un spin negru. Spre Miazăzi privi şi sub picioarele sale Râul cel Mare se cocoşa ca un văl, prăbuşindu-se peste Cascada Răuros într-un hău de spumă; un curcubeu scăpărător dansa deasupra aburilor. Văzu şi Ethir Anduin, măreaţa deltă a Râului, precum şi mii şi mii de păsări de mare care se roteau precum un praf alb în soare, iar sub ele o mare verde şi argintie, încreţindu-se în cute nesfârşite.
Dar, oriunde se uita, vedea doar semne de război. Munţii Ceţoşi erau cuprinşi de-o viermuială precum muşuroaiele de furnici; orcii se iveau din nenumărate văgăuni. Sub bolţile Codrului întunecat elfi şi oameni se încleştau pe viaţă şi pe moarte cu fiare fioroase. Ţinutul Beomingilor era cuprins de flăcări; Moria era îngropată sub un nor; fum se înălţa de la hotarele Ţării Lorien.
Călăreţi galopau pe iarba din Rohan; lupi se revărsau din Isengard. Din limanurile din Harad corăbii de război porneau pe mare; şi de la Răsărit oameni se scurgeau necontenit: războinici, suliţaşi, arcaşi călare, care pline cu conducători de oşti şi cu provizii. Toate puterile Seniorului Întunecimii erau în mişcare. Apoi, răsucindu-se din nou spre miazăzi, Frodo zări Minas Tirith. Tare depărtată părea cetatea şi frumoasă, cu ziduri albe, turnuri multe, mândră şi minunată, sus pe muntele ei; crenelurile pale sclipeau din pricina oţelului, iar pe foişoare fluturau flamuri multicolore. Inima lui Frodo tresări plină de speranţă. Dar, de partea cealaltă a cetăţii Minas Tirith era o altă cetate, mai mare şi cu mult mai puternică. Într-acolo, spre răsărit, ochii săi se simţiră atraşi fără voie. Trecură de podurile în ruină din Osgiliath, de porţile într-o rână ale lui Minas Morgul şi de Munţii bântuiţi de duhuri, şi se opriră în Gorgoroth, valea groazei din ţinutul Mordor. Cu tot soarele din tării, acolo domnea întunericul. Flăcări apăreau printre vălătuci de fum. Muntele Osândei ardea şi un fum gros se înălţa din el. Într-un târziu, privirile îi rămaseră aţintite: zid după zid, crenel după crenel, negre, neînchipuit de puternice, un munte de fier, poarta de oţel, turn de diamant, Frodo văzu totuclass="underline" Barad-dur, Fortăreaţa lui Sauron. Şi orice speranţă îl părăsi.
Dintr-o dată simţi Ochiul. Era un Ochi în Turnul Întunericului, care nu dormea. Ştia că Ochiul prinsese de veste că îl privea. O voinţă avidă şi aprigă se afla acolo. Se repezea la el, o simţea ca pe un deget, căutându-l. Foarte curând avea să se pironească asupra lui, o să ştie fără tăgadă unde se află. Tocmai poposea pe Amon Lhaw. Acum se uita spre Toi Brandir — Frodo se aruncă pe jos de pe jilţ, târându-se, acoperindu-şi capul cu gluga lui cenuşie.