Se auzi pe sine strigând cu voce tare: Niciodată, niciodată! Sau te pomeneşti că strigase: Chiar acum vin, vin la tine? N-ar fi putut spune cu siguranţă. Apoi, ca o străfulgerare dintr-un alt punct de putere, în minte îi apăru un alt gând: Scoate-l! Scoate-l! Nebunule, scoate-l! Scoate Inelul!
Cele două puteri se încleştau în el. Preţ de o clipă, într-un echilibru desăvârşit între vârfurile lor străpungătoare, se chirci chinuit. Brusc deveni din nou conştient de sine însuşi. Frodo, şi nu Vocea sau Ochiuclass="underline" liber să aleagă şi neavând mai mult de o clipă să facă acest lucru. Scoase Inelul de pe deget. Şedea în genunchi, în plin soare, în faţa jilţului înalt. O umbră neagră păru să treacă precum un braţ pe deasupra lui; trecu şi de Amon Hen, îndepărtându-se bâjbâind spre apus, unde pieri. După aceea tot cerul se limpezi şi se însenină, iar păsările cântau în fiece copac.
Frodo se ridică în picioare. Era copleşit de o mare istovire, dar voinţa îi era de nezdruncinat şi mai uşoară inima-i. Vorbi cu voce tare pentru sine:
— Acum voi face ceea ce trebuie să fac. Cel puţin asta mi-e limpede: răul Inelului s-a strecurat de-acum chiar şi printre însoţitorii Lui. Inelul trebuie să-i părăsească înainte de-a face şi mai mult rău. Mă voi duce singur. În unii nu pot avea încredere, iar cei în care pot avea mi-s prea dragi: săracul Sam batrânu’, Merry şi Pippin. Pas Mare şi el; inima lui tânjeşte după Minas Tirith şi va fi nevoie de el acolo, acum că Boromir s-a lăsat cuprins de rău. Mă voi duce singur. Chiar acum.
Coborî iute poteca şi se întoarse pe pajiştea unde-l găsise Boromir. Acolo se opri, în ascultare. I se păru că aude strigăte şi chemări din pădurea de pe mal.
— Mă caută, spuse el. Mă-ntreb cât a trecut de când am plecat. Câteva ore bune, aşa socotesc.
Stătu în cumpănă.
— Ce să fac? murmură el. Acum e momentul să plec, altfel nu mai plec deloc. A doua oară n-o să mai am norocul ăsta. Ah, cum nu-mi place să-i părăsesc aşa, fără nici o vorbă lămuritoare. Dar or să mă înţeleagă. Sam o să mă înţeleagă. Şi altceva ce-mi rămâne de făcut?
Încet, scoase Inelul din sân şi îl puse iar pe deget. Dispăru şi coborî muntele, ca o pala de vânt prin frunziş.
Ceilalţi rămaseră multă vreme pe mal. O vreme tăcuseră, foindu-se neliniştiţi de colo-colo; dar acum stăteau aşezaţi în cerc, vorbind. Din când în când, făceau efortul să pomenească de alte lucruri, despre drumul cel lung şi multele aventuri; îl iscodeau pe Aragorn despre Ţinutul Gondor şi istoria lui străveche şi despre ce mai rămăsese din măreţele lui înfăptuiri care încă puteau fi zărite în acest ciudat tărâm de hotar, Emyn Muiclass="underline" regii de piatră şi jilţurile de pe Lhaw şi Hen, ca şi despre marea scară alăturată cascadei Rauros. Dar de fiecare dată gândurile şi vorbele se întorceau la Frodo şi la Inel. Ce va alege Frodo? De ce stătea în cumpănă?
— Se socoteşte care drum e mai anevoios dintre ele, aşa cred, spuse Aragorn. Şi are şi de ce s-o facă. Acum e şi mai fără de speranţă ca însoţitorii Inelului s-o apuce spre răsărit, căci Gollum ne-a luat urma şi teamă mi-e că taina călătoriei noastre a fost de-acum dată în vileag. Dar Minas Tirith nu e cu nimic mai aproape de Foc şi de nimicirea Poverii.
Putem rămâne acolo o vreme, să ţinem piept cu vitejie Duşmanului; doar că Seniorul Denethor cu toţi oamenii lui nu pot nădăjdui să facă ceea ce şi Elrond spunea că e dincolo de puterile lui: ori păstrează taina Poverii, ori ţine la distanţă întreaga forţă a Duşmanului atunci când va veni să ia Povara. Care drum l-ar alege oricare dintre noi în locul lui Frodo? Nu ştiu. Cu adevărat acum simţim cel mai dureros lipsa lui Gandalf.
— Dureroasă pierdere, aşa e, spuse Legolas. Dar trebuie să ne hotărâm fără ajutorul lui. De ce nu putem hotărî ca să-l ajutăm pe Frodo? Hai să-l chemăm şi să votăm. Eu aş fi pentru Minas Tirith.
— Şi eu la fel, spuse Gimli. Bineînţeles că am fost trimişi doar ca să-l ajutăm pe drum pe Purtătorul Inelului şi să mergem până unde vrem; nici unul nu ne aflăm sub vreun jurământ sau vreo poruncă ca să găsim Muntele Osândei. Greu mi-a fost să mă despart de Lothlorien. Dar iată că am venit până aici şi nu spun decât atât: acum, când am ajuns în clipa ultimei hotărâri, îmi este limpede că nu-l pot părăsi pe Frodo. Aş alege Minas Tirith, dar, dacă alegerea lui este alta, îl voi urma.
— Şi eu voi merge cu el, spuse Legolas. Aş da dovadă de lipsă de credinţă ca tocmai acum să-l părăsesc.
— Cu adevărat ar fi o trădare să-l părăsim cu toţii, zise Aragorn. Dar dacă se îndreaptă spre răsărit, nu înseamnă că toţi trebuie să mergem cu eclass="underline" nici nu cred că ar fi bine s-o facem. Este o aventură disperată: chiar de suntem opt, trei sau unul singur. Dacă m-aţi lăsa pe mine să aleg, aş numi trei însoţitori: Sam, care n-ar îndura altminteri, Gimli şi eu însumi. Boromir se va întoarce în oraşul lui, acolo unde taică-său şi ai lui au nevoie de el; şi împreună cu el să se ducă şi ceilalţi, sau măcar Meriadoc şi Peregrin, dacă Legolas nu vrea să ne părăsească.
— N-ai ales defel bine! strigă Merry. Nu-l putem părăsi pe Frodo! Pippin şi cu mine am vrut întotdeauna să-l urmăm, oriunde s-ar duce, şi aşa vrem şi acum. Dar nu ne-am dat seama ce va însemna asta. Totul părea altfel acolo, departe, în Comitat sau în Vâlceaua Despicată. Ar fi o nebunie şi-o cruzime să-l lăsăm pe Frodo să se ducă în Mordor. De ce nu-l putem opri?
— Trebuie să-l oprim, spuse şi Pippin. Şi din pricina asta îşi face şi el griji, sunt sigur. Ştie că n-o să-l lăsăm s-o ia spre răsărit. Şi nu vrea, săracu’, nici să roage pe vreunul să meargă împreună cu el. Ia închipuiţi-vă: să se ducă în Mordor de unul singur. Pippin se cutremură.
— Dar bătrânu’ şi caraghiosu’ de hobbit ar trebui să ştie că nu-i nevoie să ne-o ceară. Ar trebui să ştie că, dacă nu-l putem opri, n-o să-l părăsim.
— Ba să-mi fie cu iertare, se băgă în vorbă Sam. Nu cred că-l înţelegeţi defel pe Stăpânu’ meu. El nu stă în cumpănă pe care drum s-o apuce. Bineînţeles că nu. Ce rost are Minas Tirith? Pentru el, voiam să zic, să-mi fie cu iertare, stăpâne Boromir, adaugă el şi se răsuci spre Boromir.
Abia acum descoperiră că Boromir, care la început şezuse tăcut chiar la marginea cercului, nu se mai afla cu ei.
— Ei, asta-i, da’ unde s-o fi dus? sări Sam în picioare, privind în jur cu îngrijorare. A fost cam ciudat în ultima vreme omu’ ăsta, după mine. Da’ oricum, pe el tot nu-l priveşte. El se întoarce acasă. Aşa cum a spus de la bun început; şi n-am de ce să-i bag vină. Da’ domnu’ Frodo ştie că mort-copt trebuie să descopere Hăul de la Capătul Lumii, dacă poate. Numa’ că-i e teamă. Acum că s-a ajuns şi la asta, îi e teamă, ca tuturor. Ăsta-i necazu’ lui. Bunînţeles că a mai deprins şi el câte ceva, ca să zic aşa — toţi am învăţat — de când a plecat de-acasă, altfel ar fi atât de înspăimântat, de-ar arunca Inelul în Râu şi ar fugi mâncând pământul. Dar încă îi este prea teamă s-o pornească. Şi nici pentru noi nu-şi face griji, dacă mergem mai departe cu el sau nu. Ştie că asta vrem. Altceva îl sâcâie. Dacă se hotărăşte să meargă, va voi să plece singur. Ţineţi minte vorbele mele. O să avem bătaie de cap când se va întoarce. Dacă n-o s-o şteargă de unul singur, înseamnă că nu se numeşte Baggins.
— Cred că tu, Sam, vorbeşti cu cel mai mult cap dintre noi toţi, zise Aragorn. Şi ce să facem dacă va fi aşa cum spui tu?