Gloin oftă.
— Moria! Moria! Minune a Lumii de la Miazănoapte! Prea în adânc am sfredelit acolo, până am trezit teama cea fără de nume. Multă vreme au zăcut pustii casele cele mari, după ce-au fugit copiii lui Durin. Şi uite că iarăşi vorbeam despre asta, cu alean, dar şi cu teamă; căci nici un gnom n-a cutezat să treacă de uşile acelui Khazad-dum minunat în timpul vieţii multor regi, afară doar de Thror, iar el a pierit. Într-un târziu însă, Balin a dat ascultare zvonurilor şi şuşotelilor şi s-a hotărât să se ducă; cu toate că Dain nu s-a îndurat să-i îngăduie plecarea, Balin i-a luat cu sine pe Ori şi Oin şi pe alţi mulţi dintre ai noştri şi cu toţii au pornit-o spre miazăzi.
Ce povestesc acum s-a petrecut în urmă cu treizeci de ani. O vreme am tot primit veşti, şi erau bune: solii spuneau că se pătrunsese în Moria şi că acolo se pornise o lucrare măreaţă. După care s-a aşternut tăcerea şi de atunci nici o altă ştire n-a mai ajuns până la noi din Moria.
Însă acum un an, un sol a sosit la Dain, dar nu din Moria — ci din Mordor: un călăreţ în noapte, care l-a chemat pe Dain la poartă: Seniorul Sauron cel Mare, spunea el, dorea prietenia cu noi. În schimbul acesteia, ne dăruia Inele, aşa cum dăduse şi alte dăţi. Şi voia cu deosebire să afle cât mai iute veşti despre hobbiţi, ce fel de seminţie erau şi unde îşi aveau sălaşurile. „Căci Sauron ştie, zicea el, că pe unul dintre ei l-ai cunoscut cândva.”
Auzind aşa ceva, tare ne-am neliniştit, dar n-am dat nici un răspuns. Apoi el şi-a coborât vocea fioroasă, ehei, şi-ar fi îndulcit-o dacă ar fi putut: „Ca o dovadă umilă a prieteniei tale, Sauron îţi cere doar atât, mai zicea el, să-l găseşti pe-acest bandit, ăsta a fost cuvântul lui, şi să iei de la el, cu voia sau cu de-a sila, un inel mic, cel mai neînsemnat inel din câte se află, pe care l-a furat el odată. E o nimica toată ce-ţi cere Sauron, şi o mărturie a bunei tale credinţe. Găseşte-l, şi trei inele pe care seniorii gnomilor le-au avut în străvechime vă vor fi înapoiate, iar tărâmul Moriei va fi al vostru pentru totdeauna. Află doar veşti despre jefuitor, dacă mai trăieşte şi unde anume, şi vei primi răsplată mare şi prietenia veşnică a Seniorului. De te împotriveşti, nu va fi bine. Te împotriveşti?”
Şi la aceste vorbe, vocea lui a părut mai degrabă a sâsâit de şarpe, şi toţi cei care ne aflam în preajmă ne-am cutremurat, dar Dain a zis: „Nici da, nici ba nu zic. Trebuie să cumpănesc la această solie şi la înţelesul ei ascuns sub haina asta frumoasă”.
„Cumpăneşte, dar nu prea îndelung”, i-a zis el.
„Cât îmi va lua este în puterea mea să hotărăsc”, i-a-ntors-o Dain.
„Nu pentru multă vreme”, a mai zis călăreţul şi a dispărut în întuneric.
Din acea noapte, grele tare au mai fost inimile mai-marilor noştri. N-aveam trebuinţă de glasul fioros al solului pentru a pricepe că în vorbele lui era şi ameninţare, şi vicleşug; căci apucaserăm să aflăm că puterea care intrase din nou în Mordor nu se schimbase şi din străvechimi a fost cu trădare faţă de noi. De două ori s-a reîntors solul şi a plecat fără să primească răspuns. A treia şi ultima dată, aşa spune el, va urma curând, până să se sfârşească anul.
Astfel că, în cele din urmă, Dain m-a trimis să-l înştiinţez din timp pe Bilbo că duşmanul îl caută, şi să aflu, dacă s-o putea, de ce doreşte el acest inel, ultimul dintre inele. Totodată, dorim sfatul lui Elrond. Căci Umbra creşte şi vine tot mai aproape. Descoperim că solii au fost trimişi şi la Regele Brand din Vale, iar el se teme. Ne gândim cu grijă mare ca nu cumva să se supună. Războiul bate încă de-acum la hotarele sale de la răsărit. Dacă nu dăm nici un răspuns, s-ar putea ca Duşmanul să pună în mişcare oamenii aflaţi sub comanda sa pentru a-l lua cu asalt pe regele Brand şi totodată pe Dain.
— Ai făcut bine că ai venit, spuse Elrond. Azi ai să auzi tot ce vei avea nevoie ca să înţelegi cam ce urmăreşte Duşmanul. Altceva nimic nu puteţi face decât să rezistaţi, cu sau fără speranţă. Dar nu sunteţi singuri. Vei afla că necazurile voastre sunt doar o parte din necazurile întregii lumi apusene. Inelul! Ce vom face cu Inelul, ultimul dintre inele, flecuşteţul acela după care râvneşte Sauron? Este osânda pe care trebuie s-o cumpănim bine.
Acesta este şi rostul pentru care v-am chemat aici. Chemat e un fel de-a zice, căci nu eu v-am chemat la mine, străinilor de pe meleaguri îndepărtate. Voi aţi venit şi v-aţi întâlnit negândit de iute, din voia sorţii, după cât se pare. Şi totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa. Mai bine să fiţi încredinţaţi că aşa a fost rânduit ca noi, cei care şedem aici, şi nimeni altcineva, trebuie să aflăm cum să salvam lumea de la pieire.
Astfel că vom spune pe şleau tot ceea ce a fost ascuns de toţi în afara câtorva, până în această zi. Şi mai întâi, ca toţi să priceapă unde zace pericolul, Povestea Inelului va fi spusă de la bunul început până în această clipă. Eu voi fi cel care-o va începe, dar poate că alţii o vor încheia.
După aceste vorbe, toţi ascultară cum Elrond, cu vocea sa răspicată, spuse despre Sauron şi Inelele Puterii, şi despre meşteşugirea lor în timpul celui de-al Doilea Ev al lumii străvechi. Într-o oarecare măsură, povestea lui era cunoscută de câţiva dintre cei aflaţi acolo, dar întreaga poveste n-o ştia nimeni, şi multe perechi de ochi se aţintiră asupra lui Elrond cu teamă şi mirare când îl auziră vorbind de fierarii elfi din Eregion şi despre prietenia lor cu Moria şi setea lor de cunoaştere, prin mijlocirea căreia îi prinsese Sauron în capcana lui. Căci în acele vremi nu-l priveau a fi o fiinţă a răului, astfel că i-au primit cu bucurie ajutorul şi au devenit neîntrecuţi în dibăcie, în timp ce el le-a aflat toate tainele, i-a trădat şi, fără să prindă nimeni de veste, a făurit în Muntele de Foc acel Inel ce avea să le fie stăpân. Doar Celebrimbor i-a ghicit gândul, drept care le-a ascuns pe cele Trei pe care le făcuse el însuşi; şi a fost război, ţara a rămas pustiită, iar poarta Moriei s-a închis.
De atunci, în mulţii ani care-au trecut, Sauron n-a făcut altceva decât să ia urma Inelului; dar cum această istorie este spusă în altă parte, aşa după cum Elrond însuşi a consemnat-o în cărţile sale de istorii, nu este locul s-o înşiruim aici. Căci este lungă, plină de fapte mari şi vitejeşti, şi, cu toate că Elrond nu s-a lungit defel cu vorba, Soarele se urcase bine pe boltă şi dimineaţa se apropia de ceasul amiezii atunci când el sfârşi de istorisit.
Despre Numenor povesti mai pe urmă, despre gloria şi decăderea acestei ţări şi despre întoarcerea Regilor oamenilor pe Pământul-de-Mijloc, ieşind din adâncurile Mării, aduşi de aripile furtunilor, ca mai apoi Elendil cel înalt şi fiii săi preaputernici, Isildur şi Anarion, să devină mari seniori; şi Tărâmul de la Miazănoapte l-au preschimbat ei în Arnor, iar pe cel de la Miazăzi în Gondor, deasupra gurilor râului Anduin. Dar Sauron din Mordor i-a atacat, şi aşa a ajuns să se încheie Ultima Alianţă dintre Elfi şi Oameni, şi oştirile lui Gil-galad şi Elendil au fost chemate sub arme în Arnor.
Ajuns aici cu povestea, Elrond se opri din vorbit şi oftă.
— Parcă văd şi acum splendoarea flamurilor lor, continuă el. Îmi aduceau în minte gloria Zilelor de Odinioară şi Oştile lui Beleriand, atât de mulţi prinţi şi căpetenii de seamă se strânseseră. Şi totuşi, nu tot atât de mulţi şi de mândri ca atunci când a fost zdrobit Thangorodrim şi când elfii au socotit că răul se sfârşise o dată pentru totdeauna, dar n-a fost să fie aşa.