„Dacă e să pun răul înainte, ne-a zis, atunci Duşmanul ştie că noi nu-l avem, că s-a pierdut şi pierdut a rămas. Dar ce-a fost pierdut o dată mai poate fi găsit, aşa gândeşte el. Teamă să n-aveţi. Nădejdea asta a lui e o amăgire. Oare n-am cercetat chiar eu acest lucru în amănunţime? Inelul a căzut în apele Marelui Anduin; şi cu multă vreme în urmă, în timp ce Sauron zăcea dormind, a fost dus pe Râu la vale, până în Mare. Acolo să-l lăsaţi să zacă până la sfârşit.”
Gandalf tăcu şi privirile lui se îndreptară spre răsărit, dincolo de verandă, spre tancurile îndepărtate ale Munţilor Ceţoşi, la ale căror poale largi zăcea pitită de atâta vreme primejdia ce ameninţa lumea. Scoase un oftat.
— Atunci am greşit eu, spuse el. M-am lăsat convins de vorbele lui Saruman cel înţelept; ar fi trebuit să caut adevărul mai curând. Şi primejdia în care ne aflam acum ar fi fost mai mică.
— Toţi am greşit, zise Elrond, şi dacă n-ai fi stat tu de strajă, poate că întunericul ne-ar fi înghiţit de mult cu totul. Dar, continuă.
— Din prima clipă am avut o presimţire, cu toate că, din câte ştiam, n-aş fi avut nici un motiv, spuse Gandalf mai departe, şi am dorit să descopăr cum a încăput acest obiect pe mâinile lui Gollum şi de când. Aşa că m-am pus la pândă, socotind că n-o să treacă multă vreme şi tot o să iasă din întunecime, ca să-şi caute comoara. Şi cu adevărat a ieşit, dar nu ştiu cum de n-am prins de veste, şi dus a fost. Iar apoi, vai! nu mi-am mai bătut capul cu asta, doar stăteam de veghe şi aşteptam, aşa cum am făcut cu toţii prea adesea.
Timpul a trecut şi alte griji s-au ivit, până când bănuielile mele s-au preschimbat dintr-o dată în frică. De unde provenea Inelul hobbitului? Iar dacă frica mea avea temei, ce anume trebuia făcut cu el? Trebuia să cumpănesc aceste două lucruri. Dar încă nu vorbisem nimănui despre teama mea, ştiind cât de periculoasă era o şoaptă scăpată la timpul necuvenit şi dusă mai departe. În toate lungile războaie purtate cu Turnul Întunericului, trădarea ne fusese cel mai mare vrăjmaş.
Asta s-a întâmplat acum şaptesprezece ani. Curând mi-am dat seama că iscoade de tot felul, chiar şi fiare şi păsări, se adunaseră în jurul Comitatului, şi teama mea a crescut. I-am chemat în ajutor pe Dunedaini, care s-au pus şi ei de veghe; şi mi-am mărturisit temerile lui Aragorn, moştenitorul lui Isildur.
— Iar eu, interveni Aragorn, l-am sfătuit să luăm urma lui Gollum, chiar dacă părea să fie prea târziu. Şi întrucât, după judecata mea, moştenitorul lui Isildur trebuia să se străduiască să îndrepte greşeala lui Isildur, am pornit alături de Gandalf în căutarea cea lungă şi fără de speranţă.
După aceste vorbe, Gandalf le spuse cum răscoliseră ei Ţara Pustietăţii în lung şi-n lat, până hăt departe, spre Munţii Umbrei şi spre îngrăditurile Mordorului.
— Acolo am auzit vorbindu-se despre el, ceea ce ne-a făcut să bănuim că se ascunsese o vreme lungă în dealurile întunecate; dar n-a fost chip să dăm de el, şi atunci a început să mă cuprindă disperarea, în deznădejdea aceea a mea, m-am gândit să încerc să fac ceva, iar dacă izbândeam, poate că nu mai avea să fie nevoie să-l căutăm pe Gollum. Însuşi inelul îmi putea dovedi dacă într-adevăr era acel Inel şi nu altul. Mi-au venit în minte cuvinte ce se rostiseră la Sfat: cuvintele lui Saruman, pe care le auzisem doar cu o ureche la acea vreme. Acum însă le auzeam răspicat în inima mea.
„Cele Nouă, cele Şapte, cele Trei, spusese el, îşi au fiecare dintre ele nestemata lui. Nu şi acel Unu. Acesta era rotund fără altă podoabă, la fel cu oricare alt inel mai puţin preţios; dar făurarul lui a încrustat anumite semne pe el, pe care cei pricepuţi se prea poate să mai fie în stare să le desluşească şi să le citească.”
Care erau acele semne, nu spusese. Cine le putea şti? Doar făurarul. Şi Saruman? Dar, oricât de multe ar fi ştiut el, trebuie că le învăţase la rândul său de undeva. Care altă mână, în afară aceleia a lui Sauron, mai ţinuse acest inel, înainte să se fi pierdut? Doar mâna lui Isildur.
Stăpânit de acest gând, am renunţat la urmărire şi m-am dus cât am putut de iute în Gondor. În zilele de demult, membrii ordinului meu erau primiţi cu braţele deschise acolo, iar Saruman cu deosebire. Adeseori stătuse vreme îndelungată că oaspete al Seniorului Oraşului. Seniorul Denethor însă nu s-a arătat la fel de încântat să mă vadă şi a cam scrâşnit din dinţi când mi-a îngăduit să-i cercetez pergamentele şi cărţile.
„Dacă, aşa precum spui, nu doreşti altceva decât să cauţi mărturii despre vremurile apuse şi despre începuturile Oraşului, eşti liber să citeşti! mi-a zis el. Căci pentru mine ceea ce a fost este mai puţin întunecat decât ceea ce va fi să vină, şi grija mea asta e. Dar dacă nu dovedeşti mai multă pricepere decât Saruman, care a stat îngropat aici ca să scarmene totul d’a fir a păr, nu vei găsi nimic din ce nu-mi este mie prea bine cunoscut, eu, care sunt stăpânul tuturor învăţăturilor şi poveştilor acestui Oraş.”
Aşa mi-a spus Denethor. Şi totuşi între grămezile lui de arhive se aflau multe pe care puţini mai sunt în ziua de azi în stare să le citească, chiar şi dintre învăţaţii cei mai învăţaţi, căci scrisurile şi limbile lor au devenit de neînţeles pentru cei de acum. Ascultă la mine, Boromir, în Minas Tirith încă se găseşte — necitit de nimeni altcineva în afară de mine şi de Sauron, după ce nici regii n-au izbutit — un pergament întocmit chiar de Isildur însuşi. Căci Isildur, după războiul din Mordor, nu s-a întors drept acasă, aşa cum au povestit unii.
— Poate unii de la Miazănoapte, îl întrerupse Boromir. Toată lumea din Gondor ştie că mai întâi s-a dus în Minas Anor, unde a locuit o vreme la nepotul său Meneldil, povăţuindu-l despre tot ce trebuia să ştie înainte să lase pe mâinile lui conducerea Regatului de la Miazăzi. Atunci a însămânţat acolo ultima sămânţă din Copacul Alb, în amintirea fratelui său.
— Dar tot atunci a făcut şi acest pergament, îşi reluă Gandalf vorba; şi asta nu s-a ţinut minte în Gondor, după cât se pare. Căci pergamentul vorbeşte despre Inel, şi astfel a scris Isildur acolo:
Marele Inel se va duce acum ca moştenire în Regatul de la Miazănoapte; însă va rămâne mărturie scrisă despre el aici în Gondor, unde se află moştenitori ai lui Elendil, pentru vremurile când amintirea acestor mari fapte se va fi şters.
După aceste vorbe, Isildur descria Inelul aşa cum îl găsise:
Era fierbinte când l-am luat întâia dată, fierbinte ca un tăciune, şi mâna mi s-a pârlit, încât tare mi-e teamă că nicicând nu voi mai scăpa de durerea pe care mi-a pricinuit-o. Dar chiar în vreme ce scriu, prinde să se răcească şi pare că se face mai mic, fără să-şi piardă forma sau frumuseţea. Înscrisul de pe el, care întâi a fost la fel de limpede ca o flacăra purpurie, piere, abia de se mai poate desluşi. Caligrafia se asemuieşte cu aceea a elfilor din Eregion, căci aici în Mordor nu au litere pentru o lucrătură atât de fină; limba, însă, e neştiută mie. Mă bate gândul că ar fi o limbă vorbită pe Tărâmul Întunecat, căci îmi pare plină de scârbăvnicii şi aspră. Ce răutăţi spune nu pot eu să ştiu; dar am să pun pe hârtie semnele, ca nu cumva să se stingă dincolo de orice putinţă de-a Ie desluşi. Poate că Inelul tânjeşte după fierbinţeala mâinii lui Sauron, care, aşa neagră cum era, ardea ca focul, şi astfel Gil-galad a fost nimicit; şi gândesc că, dacă aurul ar fi încă o dată încins, scrisul ar apărea cu limpezime. Dar eu unul n-am să cutez să fac nici un rău acestui obiect: singurul o adevărată minunăţie din tot ce-a făurit Sauron. Pentru mine e nepreţuit, chiar dacă-l câştig prin mare suferinţă.