— După ce-am citit aceste cuvinte, continuă Gandalf, căutarea mea a luat sfârşit. Căci scrisul transpus pe pergament era întocmai aşa cum bănuise Isildur, în limba vorbită în Mordor şi de către slujitorii Turnului. Şi ce stătea scris pe Inel se ştia de mult. Căci în ziua în care Sauron pusese pentru prima oară Inelul pe deget, Celebrimbor, făuritorul celor Trei, îl simţise şi de departe îl auzise rostind vorbele acelea, astfel că îi aflase toate gândurile ticăloase.
Am plecat din Denethor de îndată, dar chiar în vreme ce mă îndreptam spre miazănoapte, mi-au venit veşti din Lorien, anume că Aragorn trecuse pe acolo şi dăduse peste acea creatură numită Gollum. Astfel că mai întâi m-am dus să-l întâlnesc pe el şi să-i aud povestea. Prin ce pericole de moarte trecuse de unul singur, nici cu gândul nu îndrăzneam să gândesc.
— Prea multe n-am ce să povestesc, zise Aragorn. Când ajungi să trebuiască să treci prin dreptul Porţii Negre sau să calci sub tălpi florile ucigătoare din Valea Morgul, atunci poţi să te aştepţi la primejdii cu ghiotura. Într-un târziu mă cuprinsese chiar şi pe mine disperarea, aşa că am pornit-o înapoi spre casă. Şi, ce să vezi, norocul îmi scoate în cale taman ceea ce căutam: urmele unor tălpi moi pe malul unui iaz mocirlos. Erau proaspete, se vedea limpede că cine trecuse pe-acolo se grăbise, şi nu spre Mordor, ci tocmai în cealaltă parte. M-am luat după ele de-a lungul Smârcurilor Morţilor şi deodată îl văd. M-am apropiat pe furiş de un heleşteu stătut, m-am uitat atent în apă, după ce umbrele serii s-au adâncit îndeajuns, şi am pus mâna pe Gollum. Era acoperit cu o mâzgă verde. Mă tem că n-o să mă aibă niciodată la suflet, căci m-a muşcat, iar eu nu m-am purtat cu îndurare faţă de el. Nimic n-am reuşit să scot din gura lui, decât doar urmele dinţilor. Pot să spun că acea parte a călătoriei, întoarcerea acasă, a fost cea mai rea dintre toate, pentru că a trebuit să-l păzesc zi şi noapte şi să-l fac să meargă înaintea mea, după ce-i legasem o frânghie de gât şi-i băgasem un căluş în gură, până ce s-a îmblânzit de tot din pricină că-l ţinusem fără apă şi mâncare, şi tot aşa până la Codrul Întunecimii. Când în sfârşit am ajuns acolo, l-am dat pe mâna elfilor, căci aşa ne înţeleseserăm să fac; şi zău că m-am bucurat să scap de el, într-atât puţea de cumplit. Eu unul nădăjduiesc să nu-l mai văd vreodată în faţa ochilor; Gandalf, însă, după ce-a venit, a stat multe ceasuri de vorbă cu el.
— Da, multe şi secătuitoare, dar nu fără de folos. Întâi pentru că ceea ce mi-a povestit despre cum pierduse inelul se potrivea cu povestea pe care ne-a spus-o Bilbo aici, pentru prima oară întocmai aşa cum s-a întâmplat; dar asta avea prea puţină însemnătate pentru mine, căci adevărul îl ghicisem singur. Ceea ce-am aflat atunci şi nu ştiusem înainte a fost că inelul lui Gollum a ieşit din apele Râului cel Mare foarte aproape de Câmpiile Vesele. Şi am mai aflat că fusese al lui vreme îndelungată. Puterea inelului îi lungise anii peste adevărata lor măsură; dar acea putere doar Râul cel Mare o stăpâneşte.
Şi dacă aceasta nu este îndeajunsă dovadă, Galdor, mai este şi cealaltă încercare de care am amintit. Pe acest inel ţinut în sus pentru ca ochii voştri să-l vadă, rotund şi neîmpodobit, semnele pomenite de Isildur mai pot fi citite, dacă vreunul dintre voi are curajul să pună pentru câteva clipe inelul de aur în foc. Întocmai cum am făcut eu, şi iată ce-am citit:
Ash nazg durbatuluk, ash nazg gimbatul, ash nazg thrakatuluk agh burzum-ishi krimpatul.
Schimbarea din vocea vrăjitorului îi uimi pe toţi. Dintr-o dată devenise ameninţătoare, puternică, dură ca o piatră. O umbră păru să treacă peste soarele din înalt şi veranda se întunecă preţ de-o clipă. Toţi tremurară înfioraţi şi elfii îşi astupară urechile.
— Nicicând până acum n-a cutezat vreo voce să rostească vorbe în această limbă în Imladris, Gandalf cel Sur, spuse Elrond după ce umbra trecu şi toţi răsuflară uşuraţi.
— Şi să tragem nădejde că nici nu vor mai fi rostite vreodată în acest loc, răspunse Gandalf. Dar n-am să-ţi cer iertare, jupâne Elrond. Căci dacă această limbă nu va fi curând auzită în toate ungherele Apusului, atunci să nu ne mai îndoim de adevărul celor rostite de înţelepţi: comoara Duşmanului ascunde răutatea lui întreagă; şi în ea zace o mare parte din forţa lui din străvechime. Din Anii cei Negri se trag vorbele auzite de Făurarii din Eregion, când au înţeles că au fost trădaţi:
Şi să mai ştiţi, prieteni, că asta nu-i tot ce am aflat de la Gollum. Nu-l trăgea inima să vorbească, iar povestea lui era încâlcită rău, dar nu încăpea nici o îndoială că s-a dus în Mordor, iar acolo tot ce ştia i-a fost smuls cu sila. Astfel că Duşmanul ştie că acel Unu a fost găsit şi că de multă vreme se află în Comitat; slujitorii lui i-au luat urma până aproape de uşa noastră, prin urmare va afla şi el curând, poate că şi ştie de-acum, chiar în timp ce eu rostesc aceste cuvinte, că-l avem aici, cu noi.
O vreme nimeni nu scoase un cuvânt, până când, într-un târziu, Boromir spuse:
— Ziceai că e o creatura mică, Gollum ăsta? Mică, dar mare când e să facă rău. Ce s-a ales de el? Ce soartă i-ai hărăzit?
— E în închisoare, atât, răspunse Aragorn. A suferit mult. Nu am nici o îndoială că a fost chinuit şi teama de Sauron e adânc înfiptă în inima lui. Cu toate acestea, eu unul sunt bucuros că-i pus la loc sigur şi păzit de elfii cei veghetori din Codrul Întunecimii. Răutatea lui e mare şi-i dă o forţă pe care n-ai bănui că zace într-o fiinţă atât de pricăjită şi stafidită. Şi ar putea să mai facă mult rău şi acum, dacă ar fi liber. Sunt sigur că i s-a îngăduit să plece din Mordor pentru că i s-a încredinţat o misie blestemată.
— Vai nouă! Vai nouă! strigă Legolas, pe al cărui chip bălai de elf se citea disperarea. A sosit vremea să vă aduc la cunoştinţă pricina ce m-a adus aici. Veştile nu-s bune, dar abia acum am înţeles cât de rele vi se vor părea. Smeagol, căruia i se spune Gollum, a scăpat.
— Scăpat? strigă Aragorn. Chiar că-s veşti proaste. Mă tem că o să ne căim amarnic. Cum de s-a putut să ne înşele încrederea seminţia lui Thranduil?
— Nu din pricina slăbirii pazei, se apără Legolas. Poate că din prea multă bunătate. Ne temem că prizonierul a primit ajutor din partea altora, care au prins de veste despre ceea ce facem mai mult decât am fi dorit. Am păzit creatura zi şi noapte, după cum ne ceruse Gandalf, chit că eram frânţi de oboseală. Gandalf însă ne spunea să nu ne pierdem nădejdea, era încredinţat că fiinţa asta se va îmblânzi, iar noi n-aveam sufletul s-o ţinem o veşnicie în temniţa subpământeană, unde ar fi început iarăşi să-şi clocească gândurile negre.
— Cu mine n-aţi fost la fel de îndurători, sări Gloin, străfulgerându-l cu privirea, căci îşi amintise cum stătuse prizonier în beciurile de sub sălile palatelor elfice.
— Lasă asta, îl opri Gandalf. Nu-l întrerupe, te rog, dragul meu Gloin. O greşeală ruşinoasă, e drept, dar şi-au răscumpărat-o de mult. Dacă e să ne-apucăm acum să scoatem la lumină toate neînţelegerile dintre elfi şi gnomi, atunci mai bine isprăvim cu Sfatul ăsta.